Et je me suis reveillee vieille...

Mi-a fost teamă că dacă o să ies din casă pe ninsoarea asta, o să dispar. Oricum devin din ce în ce mai invizibilă pe zi ce trece. Ieri o maşină a trecut prin mine. Şoferul nici nu a clintit. Şi-a aprins liniştit o ţigară chiar după ce mi-a agăţat nasturele hainei cu cheia de contact. M-am bucurat că nu m-a văzut. La urma urmei, el nu era vinovat cu nimic. Aş fi vrut să am un dovleac în loc de cap. Dovlecii nu au dureri de cap, nu? M-am încumetat totuşi să plec la un drum care se anunţa plin de peripeţii. Am numărat apoi munţii de zăpadă de pe acoperişul de sticlă. Mi-ar fi plăcut să mă plimb cu tramvaiul câteva ore. Mi-e dor de tramvaiul 21. Îmi amintesc doar de o rochie pe Calea Moşilor, poate şi câteva sacoşe cu salată verde şi lapte. Atât de mult a dispărut din ceea ce am fost cândva? Mă sperie îngrozitor trecerea timpului. Unii nici măcar nu îl simt, dar pe mine fiecare minut mă izbeşte în plin. E îngrozitor să simţi cum trece timpul prin tine şi pe lângă tine. Când trece pe lângă tine, e mai bine, nu lasă urme, dar doare teribil când dimineaţa îmbrăţişezi pustiul.