Tot tu. Mereu acelaşi tu.

A trecut aproape un an fără tine. Mă întreb dacă înainte mă gândeam atât de mult la noi (există oare un "noi"?). Ştii că eu am o memorie slabă. Şi totuşi, clipele petrecute cu tine mi s-au întipărit în minte neatinse de mult dorita uitare. Retrăiesc fiecare secundă, fiecare privire, fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut. îmi apar clar în faţa ochilor, ca şi cum aş putea să le ating, să le aduc mai aproape, să devin una cu amintirile. Mă întreb deseori cum ar fi fost să bem cafeaua împreună în fiecare dimineaţă. Mi-am dat seama că nu ştiu dacă bei cafea. Nu ştiu multe lucruri despre tine, aşa cum tu ştii atât de puţin despre mine. MI-e clar că am pornit amândoi cu stângul la vremea aceea, dar ne-am fi putut dori un nou început. Ştii ce e cu adevărat trist? Că îmi dau seama prea bine că nu eşti cel cu care mi-ar plăcea să-mi beau cafeaua în fiecare dimineaţă. Te-ai simţi captiv, rutina te-ar întrista, iar lumea rămasă încă... Dar ce tot spun? Tu nu eşti aşa. Nu eşti misterios, visător, cred că nici măcar amuzant nu eşti. Nu eşti nimic din ce îmi doresc eu cu adevărat, dar tot nu mi te pot scoate din cap. Dacă mă gândesc bine, eu singură am trecut "bad boys" la Guilty Pleasures. Prin urmare, aşa-mi trebuie. Of şi uf şi iarăşi uf. Sper că joi (joi e 5, nu?) o să mai fiu încă lucidă şi cu zâmbetul pe buze. Asta e tot ce îmi doresc la ora asta. A, da, şi pe tine, evident.