I find it kinda funny

Nu am mai scris responsabil de mult. Trebuie să simt enorm ceea ce scriu. Trebuie să vreau să mă împac prin scris. Atunci, cred eu, scriu cu adevărat. Azi aproape că a venit primăvara. Monsieur m-a scos la plimbare prin juma de Bucureşti, pe jos, până la o expoziţie foto frumoasă, dar căreia dacă i-ar fi lipsit cinci poze, nu s-ar mai fi numit expoziţie. Oamenii îngropau flori pe lângă MŢR. Invocau primăvara plantând flori deja înflorite. Nişte leneşi. Leneşi eram şi noi, alunecând printre maşinile parcate pe trotuar şi pe pistele pentru biciclişti. Pe Calea Victoriei, am trecut pe lângă un bloc al domnului H. cu care m-am plimbat duminică pe străzi şi străduţe, o duminică însorită în care era să fim muşcaţi de câini, în care am auzit prima dată de George Vraca, am descoperit unde a locuit Zoe Dumitrescu Buşulenga şi am văzut o vacă portocalie care în realitate nu se potrivea în peisaj, dar s-a potrivit în poză. Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să fie mereu duminică sau mereu primăvară. Poate amândouă.
Sunt atât de ciudată uneori, nici nu aveţi idee.
Azi am reuşit să stau cuminte la toate cele patru ore de curs. La ultima, recunosc, desenam copii cu cârlionţi şi cu pelerine de eroi, dar eram acolo şi zâmbeam. Exact, ca o nebună.
Oare acum ar trebui să opresc timpul şi să îmi doresc ca lucrurile să rămână aşa cum sunt? Nu, nu, sunt prea curioasă. Vreau să văd ce oameni interesanţi o să descopăr luna viitoare, vreau să văd ce întorsătură amuzantă vor lua lucrurile. Unii oameni sunt pur şi simplu minunaţi şi mă bucur că îmi sunt prieteni.
Mâine o să îmi încep ziua de la 6. Ar fi perfect dacă aş reuşi să îmi fac şi o cafea. Şi metroul să fie pustiu. Şi să fie cald, iar eu fericită. O să mă mulţumesc doar cu cafeaua, deocamdată.