Măgari în ceaţă II-post peste care puteţi sări

Recunosc, am vrut să dispar şi eu ca un măgar în ceaţă, să nu mai scriu nimic până plec la Berlin, să îmi treacă starea de rău, să se îndrăgostească cineva şi de mine şi să nu mai fiu judecată pentru că uneori mă comport ca un copil care abia învaţă să meargă. Nu mi-e bine deşi am crezut că o să fie totul minunat. Nu mai visez, uit să adorm şi uit de lucrurile cu adevărat importante. Sună îngrozitor când le scriu sau aşa îmi par mie. Oamenii se enervează când începi să te plângi. Azi nu mai există umeri pe care să îţi apleci fruntea. La urma urmei, e de înţeles. Nu, nu e de înţeles. Doar se explică acest fenomen datorită căruia nu ne mai pasă. Suntem mult prea ocupaţi cu problemele noastre. Empatia e pe cale de dispariţie. Aş fi vrut totuşi să fie un post vesel, să înseninez dimineţile măcar unora dintre voi prin cuvinte, dar asta e tot ce am putut să scriu.
Dănuţa mea cea scumpă e un bun psiholog. Mi-a spus ieri lucruri la care nu mă gândisem, lucruri care m-au pus pe gânduri mai mult decât aş fi crezut. Nici nu ştiu dacă sunt eu nebună, paranoică şi Toma Necredinciosul sau dacă ar trebui să cred mai mult că o să fie bine. Şi totuşi, inima îmi spune altceva. Iar eu nu fac nimic, doar aştept. Şi nu cred că asta ar trebui să fac, mai ales că cineva acolo sus a avut grijă să încerce să mă facă fericită. Sau să mă dezmeticească, nici nu îmi mai dau seama. Mă aşteaptă o zi petrecută în întregime în facultate. Mi-aş fi dorit ca ziua să se termine minunat. E un sentiment neplăcut atunci când simţi că pierzi controlul asupra unei situaţii. S-ar putea să întârzii iar la facultate din cauza acestui post. Nu-i nimic, sunt puţine lucruri pe care le regret de obicei, iar acesta nu e unul dintre ele.

I got a lot of friends, yes, but then again, nobody knows me at all.