bucuresti, oras iubit

azi m-am intors din bucuresti si as fi vrut sa raman acolo si peste noapte sa se faca toamna si sa imi beau linistita ceaiul in casa aceea aproape perfecta si atat de linistita incat iti este teama sa vorbesti de cate ori ii calci pragul. uneori serile sunt facute pentru a fi perfecte. uneori noptile sunt facute pentru a fi nedormite si pentru a se chinui sa isi ascunda cearcanele a doua zi. uneori serile sunt facute doar pentru zambete asa ca o sa fii toata numai un zambet si o sa iti ramana pe chip chiar si in somn in timp ce un motan posesiv o sa incerce sa iti fure perna, dar o sa iti gadile urechile atunci cand o sa vada ca tu il ignori pentru ca e sase dimineata si ai adormit abia la doua. si uneori cuvintele te fac sa iti aduci aminte ca zilele tale nu sunt aproape niciodata la fel si ca toamna aceasta o sa vina cu multe bucurii si noi inceputuri si ca o sa fii in sfarsit un om mai organizat si o sa-ti predai la timp articolele fara sa mai uiti sa precizezi sursa.

supa de pui in al noualea cer

nu a inventat nimeni un ceai de bunastare si un ceai de zambete asa cum nimeni nu a inventat inca supa de pui extaziat sau supa de pui in al noualea cer. si nu a inventat nimeni prajitura cu crema de rabdare sau cozonacul cu miez de intelepciune. iar eu ma supar si ma intristez uneori, iar alteori nu am rabdare si nici inteleapta nu sunt. asa ca acum rod cu mult interes coltul plicurilor in timp ce numar nori pe fereastra si imi doresc sa se termine vara cu tot cerul ei senin si linistit, un cer fara elefanti care se transforma in iepuri, dar care aduce uneori furtuni si ploi fara sens. imi amintesc de verile in care aveam trei, patru si cinci ani si inca mai intelegeam ce isi soptesc greierii pe inserat atunci cand regina-noptii isi imprastia mirosul puternic in toata gradina, iar mama ma chema inapoi in casa. copil zburdalnic. cu multe zgarieturi si un cais in care se urca in fiecare an. si cum nu a inventat nimeni un gem de voie buna, o sa culeg singura momente frumoase ca sa le intind pe paine.

vise impletite

mi-ar placea sa imi tricotez casa si toata obiectele din ea. mi-ar placea sa tricotez ceainicul si sa tricotez ceaiul, sa tricotez aburi si dimineti cu miros de vanilie si somn. mi-ar placea sa te tricotez si pe tine si sa tricotez un fular lung, eu sa incep la un capat, tu la celalalt. mi-ar placea sa tricotez cantece pe care sa le ascultam la un pick-up tricotat sau la un radio vechi cu ace de lana si butoane de bumbac albastrui destramat dintr-un pulover in care o pisica tricotata obisnuia sa se faca ghem. sa am si ferestre tricotate si sa tricotez flori pe balconul din fire direct in vase cu pamant de angora.

Later edit:
Dl. H. a gasit pe Youtube muzica tricotata:

permis aveti?

cand intri in lumea mea nu ai voie sa intri oricum. pe usa aceea nu e trecuta nicio avertizare, esti imbiat doar cu ceai, biscuiti cu ciocolata, un zambet si sinceritate. si totusi, daca dai buzna val-vartej nu ai voie sa o parasesti tot asa. nu ai voie sa ii tulburi acea liniste plina de povesti si vise frumoase. cand intri pe furis, s-ar putea sa te observ abia tarziu ascuns dupa un colt de dulap printre cesti si cutiute. cand intri in lumea mea si bei linistit un ceai, cand ai curaj sa stai linistit o ora desi iti framanti mainile pentru ca ai vrea sa plecam din locul acela, dar ramai acolo nemiscat si zambitor, s-ar putea sa iti las impresia ca locul tau nu e oricum in locul acela. cand intri in lumea mea, nu ai voie sa pleci fara sa ma anunti. pentru ca aici toate usile sunt deschise, iar secretele atarna pe marginea sertarelor. si cu toate acestea, lumea aceasta nu e o carte deschisa. cand intri val-vartej, o sa inchizi toate usile in urma ta, iar secretele vor cadea pe podea din cauza curentului si tu o sa le calci in picioare.

sirop de tuse

cand sunt suparata nu mananc inghetata sau ciocolata in speranta ca o sa imi treaca. mie imi e suficient un om-poveste care sa ma asculte si care sa imi zambeasca fara sa imi spuna unde am gresit. pentru ca stiu. sunt un om pragmatic in ciuda norisorilor care plutesc mai mereu in jurul meu. mi-e foarte usor sa ii dau la o parte si sa revin la realitate. doar ca urasc starile de bine urmate de starile de mai putin bine. si nu cred ca doar asa le putem aprecia pe cele frumoase. eu vreau portia mea de fericire. omul-poveste aduna mai multe povesti de la mii si mii de oameni. le strange in valiza lui cu colturile aurii si le deschide doar atunci cand e singur si nu mai are cine sa ii spuna povesti. si tot el iti spune ca o sa fie bine chiar daca tu nu mai crezi asta, dar orice cliseu servit cu lingurita si amestecat cu sirop de tuse o sa iti faca bine.

to do list

sunt genul acela de om care o sa te astepte cu bratele deschise orice s-ar intampla, care o sa-si ceara iertare chiar si atunci cand nu a gresit cu nimic. sunt omul acela care te ajuta sa traversezi strada si care iti deschide usa daca tu ai cumparaturi in brate. sunt omul acela care iti zambeste cu complicitate in statia de metrou cand curentul a umflat un pic mai mult rochita de matase a domnisoarei din fata. sunt genul acela de om care nu invata niciodata din propriile greseli. sunt genul acela de om care o sa aiba intotdeauna incredere in oameni. sunt acel om care o sa hamletizeze atunci cand simte ca ceva frumos devine peste noapte doar inca o intamplare pe care ar fi trebuit sa o prevada. sunt genul de om cu instincte bune, dar cu auz slab. cu experienta, dar memorie proasta. si tot eu sunt acelasi om care la un moment dat se supara, inchide usa si inghite cheia.

vreau un dulap care sa ma rasfete

dimineata sa imi dea dulceata de zmeura si ceai negru cu un strop de lapte si doua lingurite de miere si sa nu uite de fursecurile cu ciocolata. sa imi intinda apoi o bucatica de hartie cu toate lucrurile pe care mi-am promis ca le fac, dar pe care le tot aman si sa nu ma lase sa plec din casa pana nu s-ar asigura ca sunt toata numai zambete. la pranz s-ar furisa pana la jobul meu si mi-ar lasa un pachetel infasurat in material cu flori de cicoare si pasari galbene si portocalii. mi-ar pregati salata preferata si nu ar uita nici de condimente. langa mancare, mi-ar lasa din nou un biletel in care mi-ar reaminti ca si ziua aceea e cea mai frumoasa zi din an. la cina l-as trada si m-as duce sa iau masa in oras.

jumatati

vreau si eu reteta aceea prin care te trezesti de dimineata, iti bei linistit cafeaua cu un ziar in fata, un motan cu personalitate isi lasa jumatate din blanita pe pantofii tai cumparati ieri din salariul tau de care esti foarte mandru, iar soarele umple bucataria cea mare si alba prin fereastra din lemn vopsit tot in alb, un alb care a inceput sa se desprinda in fasii mici si subtiri, dar care tie iti place fiindca ai cumparat rama de la un targ vechi si de cate ori deschizi fereastra ai impresia ca aerul care intra are miros de amintiri frumoase si cand iti intorci privirea vezi cum cel ramas la masa isi soarbe linistit cafeaua cu un ziar in fata in timp ce un motan cu personalitate isi lasa jumatate din blanita pe pantofii abia cumparati.

minimarket

Cand eram mica-mica, atat de mica incat nu vorbeam cu strainii si nici nu ajungeam la borcanul cu gem de visine din dulapul bunicii, o doamna asistenta mi-a facut o injectie gresita. Nu am stiut decat mai tarziu cand am inceput sa am alergie la cele mai multe produse din frigider. Alergiile nu vin frumos impachetate si nici colorate nu sunt. Mi-ar fi placut sa stranut de fiecare data cand am alergie si oamenii sa imi strige in cor „sanatate multa”. Alergiile se inmultesc odata cu varsta. Mi-ar placea sa le putem alege, sa existe un magazin mare plin cu alergii asezate frumos pe rafturi si cu etichete colorate cu colturi rotunjite sau zimtate sau ascutite. Magazinul ar fi intotdeauna plin de clienti deoarece toate alergiile ar fi utile. Pe primul raft ar sta alergiile la oamenii care nu te feresc de ploaie atunci cand tu ti-ai uitat acasa umbrela. Pe rafturile urmatoare ar fi alergiile la puful de papadie si la visatul cu ochii deschisi. Alergiile la diminetile prelungite si la ciocolata. Magazinul cu alergii nu ar avea nume, dar toata lumea l-ar gasi foarte usor dupa oamenii care ar stranuta, ar lacrima sau si-ar scarpina fruntea din cand in cand. Si partea cea mai frumoasa e ca ai putea oricand sa iti duci alergiile inapoi si sa iei altele sau sa le lasi pe toate acolo si sa te bucuri pentru o perioada de o viata fara alergii. Hapciu!

My Heart will turn into melting ice-cream one of these days. And melted ice-cream is what I hate the most.

This is it

...isn't it?
If we can't have it all, should we be grateful for the pieces other people throw away?
Aş vrea ca măcar de data asta să ascult de mine. Să cred că dacă simt că ceva e greşit, atunci aşa este. Să cred că dacă o să sfârşesc cu inima frântă fără ca măcar să fi trăit povestea, atunci aşa va fi. Din păcate, stau prost cu auzul şi cu memoria.

Don't you let me go tonight

V-aş scrie pagini întregi, dar stau cam prost cu somnul aşa că o să vă arăt creaţia mea de acum cinci minute. Şi cum un prieten s-a plâns că e prea mult roz în aceste fotografii, precizez că biroul nu e roz, ci doar lumina e roşie, iar ISO era de 1600. De aici rozul. :p

Lykke Li-Tonight
Asculta mai multe audio Muzica

Nothing feels right these days

...except for you. :)

Program de huhurez

Când locuieşti singur din nou, înveţi să îţi redescoperi plăcerea aceea de a savura în liniştea nopţii câteva ore de jazz. Când bei ceai negru spre dimineaţă, ai şanse să adormi peste două zile. Programul de huhurez nu m-a deranjat însă niciodată mai ales când vine presărat cu dileme. : )
Midnight play:

parov stelar IF I HAD YOU
Asculta mai multe audio Muzica

Sigur că...

...aş putea să plec, nu? Aş putea oricând să părăsesc locul ăsta. Să mă prefac că nu las nimic în urmă. Aş putea şi să fiu mai puternică, nu-i aşa? Să am mai multă voinţă. Să mă schimb în bine. Să fac ceva pentru a schimba totul. Aţi observat că sunt unii oameni care îţi spun că dacă nu îţi convine ceva, poţi să schimbi asta? Şi eu cred că am scris ceva asemănător de câteva ori. Adevărul este că nu avem cum. Şi dacă reuşim să schimbăm ceva, dacă simţim că a avut loc un miracol, e pentru că pur şi simplu am avut noroc. Nu prea cred nici în noroc (mă întreb dacă mai cred în ceva), dar unii au parte de el aşa că trebuie să existe. Nu o să fiu ipocrită şi să mint că nu am avut până acum parte de multe lucruri bune. Dar nu înţeleg de ce acest bine trebuie să fie echilibrat întotdeauna şi de o doză de rău. Oare s-ar sătura cineva de prea mult bine? Eu sigur nu m-aş sătura de o stare permanentă de linişte. Sometimes it just hurts. Şi când spun linişte, nu spun singurătate. Liniştea poţi să o simţi şi când eşti înconjurat de oameni. Poate mai ales atunci. Cu condiţia ca ei să fie oamenii care nu te fac niciodată să suferi.

Let's talk...

...about falling in love. Again and again. Ca şi cum rutina dată de locul de muncă nu ar fi suficientă. Povestea asta trebuie să se repete la nesfârşit. Ca o placă stricată. Şi să sune ca un vinil zgâriat. Fluturii îţi gâdilă stomacul. Nu-i omori din prima clipă deşi ţi-ai promis (chiar aseară) că nu o să te îndrăgosteşti din nou. Dar de unde puteai tu să ştii că o să apară tânărul acesta fix în locul în care îţi bei tu cafeaua în fiecare zi? Aşa că ai o scuză: e soarta, iar ei degeaba i te împotriveşti. Înarmată cu gândul că lupta e deja pierdută (sau câştigată, depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile) îi zâmbeşti cum ştii tu mai frumos şi aştepţi. Inevitabilul (soarta, bat-o vina!) se produce. Amândoi, mânuţă în mânuţă, mergeţi la film. La teatru. La restaurant. Acasă. La el. La tine. La tine. La el. Colegele de serviciu îţi invidiază... nici ele nu ştiu ce anume, dar tu radiezi. Desigur, se vor bucura şi ele când o să vii într-o dimineaţă cu cearcăne şi ochii roşii. Hihihi. S-au despărţit. Cum spuneai şi tu, e soarta, iar ei degeaba i te împotriveşti.

N.B.
Acest post contrazice convingerile autorului. Destinul ni-l facem singuri.
O noapte senină să aveţi!

Dinner

:) It's a first.

Food for mind (or currently reading): Asasinul orb-Margaret Atwood

Anna Karenina-Lev Tolstoi (I know, I know, I should've read it years ago).

Oh well

Wind.

Ha ha, trebuia să fie cu extensie gif, sunt cam 11 fotografii de fapt. :) It just won't work!

Offtopic: Postare nouă aici.

I'm just saying

©Verde Ursuz
Nu sunt expertă în relaţii. Nimeni nu este. Ştiu însă că atunci când eşti lângă cineva fără să mai iubeşti persoana respectivă, trăieşti o minciună. Şi mai ştiu că bunul simţ îţi cere să îi redai libertatea spunându-i adevărul. Un adevăr care deşi e dureros, o va ajuta să găsească persoana care să o iubească aşa cum merită. Pentru că orice am spune, în realitate nu vrem să fim minţiţi. Chiar dacă de cele mai multe ori ne temem de singurătate. E mai sănătoasă decât o relaţie care mai arde doar pe jumătate. E un subiect pe care îl găsiţi în toate revistele glossy. Poate mai puţin direct, dar e acolo. Şi nu aveţi scuze. Cel puţin, nu aici. Nu e imposibil şi nu poate să aducă decât lucruri bune. O să îmi spuneţi că vă gândiţi ca celălalt să nu sufere. Cred că în primul rând în astfel de situaţii, ne gândim la noi. Din teama de a nu o lua iarăşi de la capăt, rămânem acolo unde e cald şi bine. Unde ne-am obişnuit. În braţele unui om care va fi acolo oricât de nepăsători am fi noi. Aşa că profităm. Însă fericirea ne-o construim singuri. Dar trebuie să facem câţiva paşi singuri. Prin urmare, say hello to a new start!

Giving Myself Up

Pe mine stările de rău ale altor oameni mă fac să fiu singura persoană cu sânge rece din încăpere. Calmaţi-vă, o să fie bine. Trebuie să fie bine. Nu faceţi o tragedie din ceea ce nu este. Par de fiecare dată că nu pot empatiza. Dar aşa mă apăr eu în faţa durerii. Rămasă singură, o să plâng. Singură, o să fiu şi eu om şi o să mă tem. Dar printre alţii care plâng deja, singurul lucru bun pe care pot să îl fac este să îi incurajez. Par atât de convingătoare în minciunile mele care alintă. O să fie bine, trebuie...

Prânzul-cină

Toţi cei care au mâncat sunt bine.

Prânzul-cină

Prânzul cină

Pieces of home

Morning play.

Squirrel Nut Zippers
Asculta mai multe audio Muzica

Iz

Când eram mică, îmi plăcea ori de câte ori veneau prietene în vizită la mama. Nu le cunoşteam, nu încercam niciodată să le cunosc, eram un copil timid şi abia dacă scoteai două vorbe de la mine. Celor care mă cunosc acum, le vine greu să creadă. Azi trebuie să iei uneori o pauză, să tragi aer în piept şi să mă asculţi în continuare cum vorbesc fără să par că o să mă mai opresc vreodată. Nu-mi plăceau deci neapărat prietenele ei pentru că oricum eram prea mică pentru a emite judecăţi de valoare. Îmi plăcea însă mirosul de parfum amestecat cu mirosul ţigărilor. Rămânea întotdeauna în casă, după plecarea lor, acest parfum pe care am continuat să îl asociez de-a lungul vieţii cu musafirii. Vizitele au astfel un miros specific. Singur, fumul de ţigară mă deranjează de multe ori. Sunt însă parfumuri care par să înglobeze mirosul de ţigară. Un astfel de parfum m-a făcut acum să îmi amintesc de zilele în care mi-am dat seama prima oară cum miros musafirii. A amintiri.

Yuhu. Yuhuhu. Yuhuhuhu. Yu?

Say hello to my mess.
Azi am revăzut Bucureştiul şi o să îl tot revăd vara aceasta. Aşa că nu o să mai am timp să mi se facă dor de el. Pe plan profesional, cel puţin teoretic, lucrurile ar trebui să înceapă să se mişte în curând. Încerc să fac ceva cu timpul liber de care mă pot bucura cu adevărat abia atunci când iau o pauză de la muncă. :)



Au Revoir Simone - Sad Song
Asculta mai multe audio Muzica

Peter

Am terminat de citit şi „Femeia comestibilă”. Tot de Margaret Atwood. Mă simt ca un consumator păcălit să cumpere şi să citească aceste cărţi. Ca şi cum aş fi o devoratoare profesionistă. De trei ani de zile devorez cărţi, le înfulec pe negândite, mi le îndes pe gât cu ambele mâini. Înainte obişnuiam să citesc. Cu toate acestea, pe dinăuntru mă simt la fel de goală. Unde se duce toată această materie? Şi mai ales, ce se întâmplă cu toate acele stări şi sentimente care îmi rămân imediat după ce termin de citit o carte? Aş vrea ca măcar pe ele să nu le uit. E ca atunci când eşti bolnav sau pur şi simplu te doare ceva. Ajungi să uiţi ce ai simţit atunci. Şi la fel se întâmplă şi cu poveştile de mai-mult-sau-mai-puţin-iubire. Îndrăgosteli. Zăpăceli de moment. Fluturi care trăiesc doar o zi. Fluturii chiar trăiesc numai o zi. Nu-mi mai amintesc nimic. Mi-ar fi plăcut să îmi aduc aminte de priviri. Da, privirile mi se par cele mai importante şi cele mai sincere. Am ghicit întotdeauna ce e în sufletul cuiva doar întâlnindu-i privirea şi uitându-mă cu atenţie sub învelişul acela de sticlă colorată. Dar uite că nu-mi mai amintesc nimic. Nici măcar privirea primului „Te iubesc” aşa grăbit şi temător cum era. Nu-mi mai amintesc nici emoţiile acelea prosteşti dinaintea unei întâlniri. Maturitatea implică această seriozitate absolut dezgustătoare. Ştiu însă că fluturii aceia, deşi trăiesc puţin, se ivesc întotdeauna când nu te aştepţi. Mi-ar plăcea să fiu ca Marian, tânăra protagonistă a romanului. Să nu îmi pese deşi aparent să fiu un model de normalitate. Să-mi dau seama ca înnebunesc, dar să îmi savurez în linişte nebunia. Să nu mi se pară ciudat să fug de Peter şi să îl las singur în mijlocul străzii. Cred însă că mi-aş dori un Peter care să reuşească totuşi să mă găsească zece străzi mai încolo, să îmi spună că sunt nebună, dar să nu îi pese. Marian credea că Peter încerca să o distrugă. Poate încerca singură să facă asta. Măritişul e un subiect banal. Plictisitor. Îndepărtat chiar. În „Nuntă în cer” era exact ce distrugea echilibrul acela neînţeles şi totuşi firesc. În „Femeia comestibilă” acesta devine aproape o capcană invizibilă care duce la o metamorfozare lipsită de sens. Cred că nici la finalul cărţii Marian nu înţelege ce i s-a întâmplat. Aşa cum nici voi nu înţelegeţi acum ce se întâmplă în carte. Nu văd cum aş putea eu să explic în câteva cuvinte un roman care ar putea însemna în acelaşi timp o mie de lucruri sau ar putea să nu reprezinte decât evidentul. O tânără care nu e încă pregătită să se mărite. Dacă stau să mă gândesc măcar pentru o clipă la ceea ce vreau să spun, îmi dau seama că nu vreau să transmit nimic. Poate doar o stare. De bine sau de rău. Dacă aveţi un Peter lângă voi, o să vă simţiţi bine. Deşi Peter ar putea să fie plictisitor. Miroase prea mult a prototip. Nu spun că mi-aş dori neapărat un Peter care să nu respecte tiparul. Ar trebui să aibă însă ceva care să îl facă diferit. În ochii mei, desigur. Sau poate că ar trebui să fie doar el, fără să facă nimic, doar să existe şi să ne recunoaştem.

And so peaceful until...

Vine vara. Şi oamenii aceia la care ţii, oamenii aceia pe care îi vezi în fiecare zi, oamenii care uneori iţi aduc cafeaua şi îţi zâmbesc, iar în dimineţile lor bune îţi mai dau şi câte o îmbrăţişare, dispar. Nu te anunţă, nu te sărută pe obraz, ci pleacă pur şi simplu. Pentru că le e mai uşor să dispară. Şi niciodată nu se vor gândi că s-ar putea să îţi ia, odată cu plecarea lor, şi singurul punct de sprijin care îţi mai rămăsese. În mintea lor, lângă tine va fi întotdeauna cineva aşa cum au fost ei până acum. Aşa că le e uşor să plece fără să privească in urmă. Rămâi însă ameţit de agitaţia zilelor trecute, lovit acum în plin de o linişte pe care nu o voiai şi pe care nu ai cerut-o niciodată. Iar rutina aceasta începe să îţi semene din ce în ce mai mult a glumă de prost gust. Mai ales când se repetă, când vrei să strângi în braţe pe cineva, să te cuibăreşti acolo, în întuneric, dar nu mai ai lângă cine. Când îţi dai seama că dependenţa era un înlocuitor bun pentru iubire, dar nu a contat niciodată până acum. Iar zilele trec pe nesimţite, aproape că te obişnuieşti din nou cu singurătatea de care uitaseşi cu desăvârşire. Şi exact atunci când regăseşti liniştea dimineţilor de altădată, un alt om apare pe neaşteptate şi te smulge din ceea ce credeai că se va transforma în restul vieţii tale. Aşa că o iei de la capăt cu toate frământările şi bucuriile. Doar că acum e octombrie şi plouă.
P.S. Mulţumesc pentru subiect.

I bet you had no idea

Când făceam ieri ordine prin hârtii şi amintiri, am găsit aceste desene de care uitasem cu desăvârşire. Aş spune că am trecut toţi printr-o perioadă în care încercam să ne dăm seama ce ne place aşa că am o scuză. :p

Back in the shop

This morning:

O zi perfectă începe cu un mic dejun perfect.
Şi o piesă care îi va trezi şi pe cei mai somnoroşi vecini. Enjoy!

Băieţii de la The MOOoD sunt de-ai noştri. Dacă i-aţi ratat la B'estfest, îi puteţi vedea oricând la concerte în Bucureşti.

The MOOoD - Back in the shop
Asculta mai multe audio Muzica

Domino.

Nu e atât de greu să te trezeşti dimineaţa în apartamentul acesta micuţ, nu-i aşa? Şi nu e deloc greu să te trezeşti lângă mine. Ceai negru şi dulceaţă de mure. Cafea, tu. În fiecare săptămână câte două romane noi. În curând vom avea o bibliotecă. Poate ar trebui să spargem peretele acela. Ca să intre mai multă lumină. Poate nici acoperişul nu ne trebuie. Doar acum ne avem unul pe celălalt. Nu o să mai plouă niciodată peste noi. Domino. Joci? Sigur că joci. Nu e totul o joacă? Nu ne jucăm de-a iubirea? Doar că noi ne-am propus să terminăm la egalitate. Domino. Doar în seara asta.


Bjork-It's oh so quiet
Asculta mai multe audio Muzica

Photo: Rooze.

Picture this

Chiar şi în vacanţă mă trezesc tot la şapte şi un pic. Am citit ieri „Nuntă în cer” în timp ce ascultam Sidsel Endresen. Nu ştiu dacă ar trebui să dau vina pe Eliade sau pe muzică, dar a fost cea mai tristă carte pe care am citit-o vreodată. Citisem multe de Eliade, citisem „Maitreyi”, dar nimic nu mi-a sunat atât de crunt şi atât de adevărat. Iubirea moare aşa cum se naşte. Din nimic. Azi am început „Femeia comestibilă”, primul roman al lui Atwood dacă nu mă înşel. Şi tot azi mi-am aruncat o mare parte din cursuri. Şi partea aceea mare a încăput într-un sac şi o cutie. Mi-am dat seama că nu îmi pasă de unele amintiri. Nici de desenele făcute când eram mai mică, nici de lucrările de control din clasa a IV-a, nici de mărţişoarele primite în clasa a doua. Nu îmi mai pasă. Poate e din cauză că am crescut şi am uitat multe lucruri. Înclin totuşi să cred că sentimentul de libertate pe care îl am de câteva zile nu s-ar fi împăcat cu atâtea rămăşiţe de trecut aşa că a început să facă ordine. Mi se pare oricum că zilele acestea nu mai ştiu nimic. Ceva s-a schimbat în bine de ceva vreme şi eu mă simt minunat.

Verde Ursuz şi lucrurile teribile

Fiecare e bun la ceva. Eu mă pricep să fiu dezamăgită de oameni. Din fericire, de unii îmi dau seama din timp, dar îi las să văd cât de departe pot ajunge. Alţii mă surprind. Nu o să înţeleg niciodată de ce uneori unii dintre noi aleg să fugă de alţi oameni, de ce aleg să trăiască într-o singurătate care îi macină şi care va ajunge să îi distrugă în cele din urmă. Despre oamenii care judecă după aparenţe şi pe urmă dispar, nu o să mai vorbesc. Lumea e in general plină de astfel de indivizi. Eu am întâlnit destui. 
Dar e vacanţă şi sunt fericită.

Some miracles happen twice

“The heart has its reasons in which reason knows nothing.”
Blaise Pascal

Şi dacă v-aş spune că iubirea există? Ar însemna că până acum m-am minţit şi v-am minţit. Nu am negat niciodată existenţa acestui sentiment atât de puternic încât uneori până şi cei mai rezistenţi se transformă în cei mai fragili oameni. Am propus doar să îl numim altfel. Ataşament sau obişnuinţă. E greşit, fireşte. E ceva mult mai profund, e acel ceva care uneori ne face aduce o stare de fericire pură. Şi tot acel ceva îi face pe oameni să simtă că lumea lor s-a destrămat în doar câteva clipe. Purtăm o carapace de fier. Ne temem să o dăm jos fiindcă dincolo de ea se ascunde o inimă pe care nu o mai apără nimic odată ce ai trecut de carapace. Frântă, nu mai e bună de nimic. Dar totul se întâmplă sub acest scut: teama, fericirea, extazul, disperarea, iubirea. Când renunţăm la învelişul acela atât de rigid, începem să trăim. Avem aşadar de ales: metabolism de broască ţestoasă sau viaţa cu plăcerile şi neplăcerile ei. Dacă într-o zi o să ajung să scriu un editorial, va fi despre iubire. Despre ce altceva? Nu asta ne face să fim ceea ce suntem? Îmi place să cred că iubirea ne face să fim oameni mai mult decât raţiunea. La urma urmei, decizii greşite luăm la tot pasul, dar ştim întotdeauna pe cine iubim din toată inima. Şi mai ştiu că vocea raţiunii aproape că nici nu se mai aude atunci când inima mea îmi strigă că el merită dimineţile mele. S-ar putea să mă înşel, s-ar putea să vorbesc doar la modul ipotetic, dar dacă aceste teorii se aplică măcar unora dintre voi, atunci nu voi fi scris în zadar. Îmi era dor să scriu. E ceea ce ştiu să fac cel mai bine şi îmi era cumva dor de cuvinte. Şi cred că şi vouă altfel nu v-aţi mai întoarce aici. Îmi scriu ceea ce vreau să aud şi vă scriu ceea ce vă doriţi să credeţi că e adevărat. Şi am ajuns să cred şi eu că este.
Miracles happen twice. Nu toate. Dar dacă aţi iubit cândva, nu înseamnă că nu o să iubiţi din nou. E regula aceea frumoasă după care funcţionează tot ceea ce ne înconjoară: viaţa ne aduce uneori cele mai frumoase surprize. Unii oameni apar în viaţa ta atunci când te aştepţi mai puţin şi îţi dărâmă în câteva clipe întreg sistemul de valori. Te transformi brusc în unul dintre îndrăgostiţii de care până acum doar povesteai. Şi cum acum nu mai ai niciun fel de credibilitate, te duci la culcare.

One of my favourite songs ever:

parov stelar IF I HAD YOU
Asculta mai multe audio Muzica

Perfect for midnight, if you ask me.

Noapte bună, Bucureşti!

Ceai. Atwood. Jazz.
Verde Ursuz în trei cuvinte.
Aveţi voi altele?

It's Raining Cats and Dogs

Uneori începutul e acolo unde ai crede că totul s-a sfârşit.

Muzica de la miezul nopţii va avea întotdeauna miros de ceai şi amintiri cu tine.

Pe 1 iulie. Pentru că s-a terminat cu bine.

O zi frumoasă, cu soare, cadouri, nuferi, plimbare de câteva ore şi cina cu mama. Sub soarele după-amiezii, am băut un suc cu Hain care s-a ţinut de cuvânt şi mi-a făcut azi cadou vinilul cu soundtrack-ul My Fair Lady. Thanks again şi sper că te-ai distrat la concert! Sunt prea obosită ca să povestesc în detalii ziua de azi, dar am primit multe lucruri. Mă bucur de fiecare dată ca un copil mic. :D
My day:

Dimineţi regăsite (sau vizitându-l pe Andrei Spirache în zori)

Ceai, cărţi, soare, cumpărat încă o ceaşcă din Cărtu, ascultat poveşti, zâmbit, miroase a un alt fel de împlinire.


În dimineaţa aceasta (8 fără un pic, fără urme de somn, dar cu regretul că nu e 10) am descoperit:





Fotografiile se văd pe Camera80 aşa cum merită. Adică de o mie de ori mai bine. Sunt poate cele mai interesante fotografii din Vamă pe care le-am văzut până acum.