piaţa amzei nu a părut niciodată mai pustie

paşii lăsau urme adânci în durerea de cap care-mi sfâşia auzul. şi totuşi, o linişte cumplită se aşternuse dincolo de noi. tălpile au început să ne doară, poate totul s-a petrecut din cauza frigului. pe strada ta, luminile se aprind cel mai târziu. uneori, în dreptul intrării, nu mă opresc. merg mai departe, ca şi cum nu aş şti cine locuieşte acolo, ca şi cum nu aş fi intrat niciodată pe uşa aceea. dureri de cap, iar tu mă serveşti întotdeauna cu cafea. atât de puţin mă cunoşti. iar eu iau ceaşca în mâini şi beau tot conţinutul. atât de puţin îţi arăt. şi astfel, cu iluzia că ne cunoaştem, ne petrecem uneori minutele pe care obosim să le mai petrecem cu alţii. înlocuitori, nici noi nu ştim ai cui, zâmbim şi povestim nimicuri. ştim bine că vremea nu o să se schimbe, dar vorbim despre ploaie şi nori. îţi zâmbesc şi îţi dau dreptate, în timp ce tu pui din nou cafea în ibric. pervazul tău e gol. ai scrijelit într-un colţ un omuleţ cu joben şi o pipă mai mare decât el. am râs când l-am văzut. mi-am dat mai târziu seama că între mine şi omuleţul măzgălit de tine nu era nici o diferenţă.