toate-s noi şi nouă toate

s-au ivit planuri mari, pe neaşteptate, la un ceai de patru ore. sunt oarecum pe jumătate oriunde m-aş afla în această perioadă, dar poate e un lucru firesc şi poate că doppelgangerul meu o să mi se alăture în cele din urmă. asta e ceea ce îmi trebuia după ce o poveste interesantă s-a încheiat, după ce doi ani au existat două indicatoare permanente pe care le-am urmat orbeşte. aveam nevoie de noi direcţii. sunt doar lucruri spre care mă îndrept, fără să-mi fac vreun ţel din asta. o iau ca pe o parte a vieţii mele pe care trebuie să o trăiesc pentru a reveni, pe de o parte, la omul care acum trei ani de zile privea altfel viaţa. şi sunt sigură că voi reuşi.

îmi tot spun că prezentul este aici, că din orice clipă am libertate de a face orice schimbare îmi doresc. şi-o trăiesc, pur şi simplu, ca pe o certitudine. mă bucur de călătorie, destinaţia mi-e oricum necunoscută.

simţi? simt.

şi e cald. şi e bine. şi-ţi simt privirea, oarecum din amintire. zâmbesc acum cu puţină tristeţe şi-ncet, abia şoptit, cerşesc în plus câteva ore. unui dumnezeu nedescris, unui dumnezeu închipuit de arghezi. încet, ca să nu-mi reproşeze că abia acum îl rog din nou ceva. e doar teamă. o simt. şi-o ascund. şi vreau.

partea frumoasa a haosului

tot ce exista acum trebuie sa fie minunat. nu pentru ca nu ar fi loc si de mai bine, ci pentru ca e important sa apreciez tot ce am in acest moment. am reusit sa dau la o parte vechile tipare dupa care functionam candva. am reusit sa simt ca ma aflu la jumatatea drumului. si e important sa stiu ca e normal ca intr-o zi pot sa simt ca nu sunt in stare de nimic. dar e esential sa-mi reamintesc de faptul ca e doar o stare si ca nu ma reprezinta in niciun fel. suntem, cu totii, la fel de puternici.

ordine si disciplina. daca am implinit recent un an si jumatate de regim vegetarian, pot sa fac o noua schimbare in viata mea si sa imi organizez spatiul intr-un mod cat mai simplu (eu, omul iubitor de maruntisuri si care a gasit intotdeauna propria ordine intr-o dezordine aparenta).

si nu ma mai intreb de ce si nici nu mai incerc sa aflu raspunsuri acolo unde nu stiu sa pun intrebarile corecte. un prezent al trairilor si al lucrurilor frumoase mi-e deocamdata suficient. o sa fac sa fie totul bine.


  Quadron - Slippin by wereofftherails

how do you live with the chaos? you learn to embrace it. (zen habits)

atunci cand am inteles ca nu trebuie sa imi fac planuri, am avut certitudinea ca atata vreme cat traiesti in prezent si te bucuri de ceea ce iti ofera viata in acel moment, vei ajunge acolo unde iti doresti fara ca macar sa stii exact unde vrei sa ajungi. si partea buna e ca o sa-ti fie bine pe tot parcursul drumului.

sunt perioade in viata cand nu este totul lapte si miere, dar trebuie sa luam doar partile bune din acele momente si sa le acceptam ca pe niste intamplari sau stari trecatoare. imi spun asta pentru ca, in ultima vreme, ma entuziasmasem fara sa vreau de niste proiecte pe care le-am tot amanat. atunci cand am crezut ca voi avea in sfarsit timp sa ma ocup de ele, o schimbare neprevazuta mi-a lasat impresia ca va trebui sa aman din nou totul.

asa ca in ultimele cateva zile am fost rascolita de aceste vesti care ma dezarmasera. n-am mai avut incredere in fortele proprii, am uitat ca schimbarile sunt benefice, ca o directie noua aduce cu sine oportunitati noi si ca mi-am demonstrat deja ca pot duce multe lucruri la capat. in doar cateva ore, am uitat tot. reusita de ieri n-a mai insemnat brusc nimic. nu am apreciat un moment de care ar fi trebuit sa fiu mandra, dar sunt recunoscatoare astazi. si reiau aceeasi concluzie: planurile nu aduc nimic bun. cu cat avem asteptari mai mari si cu cat suntem mai exigenti cu noi, cu atat dezamagirea noastra va fi mai mare atunci cand lucrurile nu se vor petrece asa cum ne dorim. si chiar daca au loc evenimente care ne-ar putea folosi mai mult decat planurile initiale, nu o sa mai vedem nimic bun in toate acestea tocmai pentru ca ne-am concentrat, in tot acest timp, pe un singur lucru.

a te bucura de prezent inseamna a fi constient ca poti fi in permanenta un om mai bun decat ai fost ieri, fara a face din asta un scop in sine. sunt lucruri care functioneaza, dar de care uit adesea. stiu ca suntem influentati de toti oamenii pe care ii avem in jurul nostru, ca e greu sa iti pastrezi zambetul pe buze cand in fata ta, la cele mai multe intalniri, cel din spatele cestii de cafea iti marturiseste viziunea sumbra pe care o are asupra vietii. si-mi doresc sa ma aflu din nou de cealalta parte a baricadei si sa vad in tot ceea ce mi se intampla numai lucruri pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare si de care ar trebui sa ma bucur din plin.

dar si asta e un plan, nu-i asa? :)

de-a valma

calc pe un teren nisipos. nemultumitului chiar i se ia darul. certitudinile se transforma in incertitudini. sfaturile se transforma in "chiar nu stiu ce sa-ti spun". te trezesti singur, pentru a mia oara. nu indraznesc sa mai cer, sa mai intreb, sa mai vreau. e un timp al meu, e o viata a mea pe care alti oameni au inceput in ultima vreme sa o mestece cu dinti de capcaun dupa bunul plac. iar eu ii las in timp ce mi se pare ca ma scufund din nou si ca imi dispar ultimele farame de speranta si energie.

as vrea sa existe un punct de sprijin exterior, dar stiu ca tot in mine va trebui sa gasesc raspunsul. trebuie sa ma eliberez. trebuie sa indraznesc sa renunt la anumite situatii, pentru a trai lucruri noi. si trebuie sa cer mai mult, pentru a primi mai mult.

ieri am terminat oficial programul de master. proiectele pentru vara aceasta par sa fie date la o parte tocmai de aceasta deznadejde care si-a aratat din plin coltii in ultimele trei zile. ma intreb ce merit si ce nu merit si nu stiu ce sa-mi raspund. pana la urma, nu tine totul doar de haos, ci de modul in care actionam noi. mi se pare ca cineva a urzit un plan ironic. sau poate e doar un mod indirect prin care viata imi arata ca a sosit vremea sa pornesc pe alte drumuri.

and all that nothing

mi s-au înecat toate corăbiile în drumul spre casă. simplu, una câte una, la fiecare pas. o etapă încheiată care mă secătuieşte cumva, mai ales pentru că nu am cu ce să umplu acel gol. în faţa mea, la un moment dat, o fetiţă de aproximativ 7 ani mânca o îngheţată şi vorbea la telefon. mi s-a părut un mic om mare. m-a izbit lipsa acelor diferenţe dintre un adult şi un copil. în afară de acel metru înălţime care nu exista, nimic nu părea să trădeze că acela era un copil. poate mi-am văzut tocmai interiorul, poate că doar mă prefac că sunt un om mare. în ziua în care s-au deschis zeci de drumuri noi, eu nu mai am puterea să merg mai departe.

oricât de mare ar fi tonul dramatic, nu pot să-mi neg această tristeţe, această ciudă împotriva lucrurilor care se petrec în cea mai nepotrivită manieră. I know nothing. poate ce am ajuns să detest cu adevărat este că a doua zi va trebui să zâmbesc şi să uit totul.

unii oameni au miros de grapefruit :)

să nu scriu când nu ar trebui să scriu. nu am ce să mai scriu atunci când tot ce vreau să spun, trebuie cu adevărat rostit. o să vină, din nou, şi vremea scrisului. dar numai dacă vor fi lucruri frumoase. I used to be good at it.

and yes, some people smell like grapefruit. :)

superpowers

sentimentul de supererou nu imi este neaparat familiar, dar atunci cand se iveste dupa cine stie ce intamplari, incerc sa-l pastrez si sa profit din plin de efectele pe care le are asupra mea. pot privi oarecum linistita in urma acum si pot face o lista, chiar daca mica, a unor lucruri de care sunt mandra. mai mult decat acestea insa, stiu ca micile lucruri facute au fost doar o etapa pregatitoare pentru proiecte mari in care va trebui sa ma dedic trup si suflet.

imi doresc sa invat cat mai mult, sa patrund in lumi la care pana acum nici nu ma gandisem si sa ajung acolo unde ma va conduce viata fara sa las insa timpul sa treaca dupa cum doreste. timpul e al meu si numai al meu, iar prezentul e mai pretios ca niciodata. ma bucur in dimineata aceasta de fiecare secunda si-mi insemnez, la incheietura mainii stangi, un zambet ca sa nu mai uit de mine si de lucrurile pe care mi le tot promit.

am ajuns cu pasi mici catre o etapa oarecum semnificativa (cel mai probabil, doar pentru mine) a vietii mele care imi ofera posibilitatea si libertatea de a ma implica in sfarsit in toate proiectele pe care le-am amanat pana acum. multi-tasking nu am fost niciodata, dar am reusit sa imi inving treptat prostul obicei de a amana lucrurile sau de a ma convinge singura ca nu sunt in stare sa le indeplinesc.

ideal ar fi sa fie suficient ca noi avem incredere in propriile forte, dar se intampla ca de multe ori cei din jurul nostru sa ne dezarmeze si sa ne faca sa privim neincrezatori catre omul care, cu doar cateva minute in urma, simtise ca poate sa mute muntii din loc.




daca mai scap si de sentimentul ca as putea sa fac filme si sa montez piese de teatru, o sa ma pot concentra momentan doar pentru ceea ce mi-am propus in urmatoarele doua luni. imi doresc, in acelasi timp, sa iau lectii de pian si sa invat sa cant la saxofon. ma simt ca un batran care si-a trait viata cu ochii pe jumatate deschisi. stiu insa ca trebuie sa fiu recunoscatoare pentru ca am inteles cu adevarat ca viata e un prezent continuu.



song: the cinematic orchestra - all that you give

restul

nu-mi ramane decat sa zambesc. imi vine in minte un banc cu un urs care devine crestin si incepe sa multumeasca pentru cina pe care o primise la timp. iar mie imi vine sa ma revolt pentru ca nimic nu este sincronizat. e ca si cum as trai in doua lumi in acelasi timp. in una din ele lucrurile se asaza cum nu se poate mai bine, proiectele sunt duse la capat cu succes, reusitele se aliniaza frumos si simt ca progresez de la o saptamana la alta. in cea de-a doua lume, dezordinea e atat de mare incat nu-mi ramane decat sa zambesc. daca ar fi sa cred in semne, m-as lasa prada unui zambet frumos si, cu siguranta, sincer. atata doar ca eu nu mai cred in semne, ci doar in nesincronizari si haos. mai cred insa si ca cel mai important este cum ne traim prezentul, clipa de clipa. si nu-mi ramane decat sa zambesc chiar si atunci cand poate nu ar trebui. zambesc astazi, chiar daca ieri, sub un tei, mi se inecasera toate corabiile, piticii si pisicile. dar tot acolo, sub tei, doua alte perechi de ochi povesteau vrute si nevrute si zambeau cald si din inima. asa ca am apreciat nespus linistea aceea de la miezul noptii, zambetele si rasetele care rasunau intr-o miercuri oarecare. imi disparusera lacrimile de copil si de ciuda pana ajunsesem la ei si m-am regasit, pentru o clipa. ei erau doi oameni ai unui trecut-prezent al meu si m-am linistit, n-am plecat nicaieri. asa ca acum zambesc, ma pregatesc sa corectez cele 50 de pagini ale lucrarii de disertatie si sa-mi beau cafeaua. am incredere intr-un prezent haotic doar pentru ca il traiesc acum, cu ochii deschisi.

La mine timpul s-a ascuns pe undeva prin colţuri

S-au ascuns multe lucruri în ultima vreme, pe sub fotolii, mese, rafturi de bibliotecă. Dar simt că până şi timpul s-a ascuns odată cu aceste nimicuri pe care nu le mai găsesc de ceva vreme, precum semnul acela de carte, amintire preţioasă de la Muzeul Leopold din Viena sau masca pentru ochi, apărător eficace al unui biet pensionar care acum se trezeşte odată cu primele raze ale soarelui, cu găinile inexistente din centrul Bucureştiului şi cu vocile care cer sistematic fiarevechifiarevechi.

În liniştea şi braţele celui mai confortabil fotoliu din lume, nu am reuşit să găsesc suficientă răbdare pentru a urmări un film de la început şi până la sfârşit, tot aşa cum, în aceeaşi zi, am plimbat câteva ore o carte pe străzile Bucureştiului fără ca măcar să-i acord cinci minute de lectură pe o bancă, la umbră. În mod cert, prietenii mei, nepensionarii, mi-ar spune că este doar o perioadă mai plină decât altele şi că, atunci când voi avea din nou mai mult timp, voi regăsi şi răbdarea pentru astfel de activităţi. Paradoxal însă, mi-am făcut deja planuri de comprimare a puţinului timp liber rămas.

Îmi dau seama că, în timp ce în interior am devenit un om mai ordonat, la exterior se instalează o dezordine pe care o amân în speranţa unui „un pic de timp liber” cât se poate de accidental. Când senzaţia aceea de sufocare apare chiar şi atunci când abandonezi cei 12 metri pătraţi, ştii că altceva îţi măreşte, în realitate, lipsa de spaţiu.


E ca şi cum m-aş supăra pe ceaşca de ceai verde fiindcă am uitat infuzorul mai mult de trei minute. Îmi grăbesc dimineaţa aceasta în care gândurile s-au învălmăşit de la 7 dimineaţa. Am proiectat concluzii pe care nu-mi doresc să le aud, dar le-am rostit. Când simţi că inima începe să te doară, trebuie să te arăţi singur cu degetul şi să faci din nou să fie bine. Ciudat e însă că tot inimii trebuie să îi ceri astfel de garanţii, iar ea ridică din umeri şi-ţi spune între două valuri de sânge cald că cine nu riscă, nu câştigă.

and then I closed my eyes and cried

am rugat un dumnezeu în care am încetat să cred. probabil că la un moment dat am făcut un lucru foarte rău pentru care voi plăti la nesfârşit sau până când o să înţeleg ce se întâmplă cu adevărat. am încredere însă, nu în ordinea prestabilită, ci în haosul care îmi va oferi o clipă de linişte. mă-ntreb unde mi-a dispărut curajul şi unde am dispărut eu cu totul şi de ce nu mai îndrăznesc nimic şi când am început să mă desprind atât de mult de realitate. aşa că fă să fie bine, oricine ai fi.

aici am închis

aici am închis, mi-a spus
dumnezeu e unul şi nici măcar nu există
şi-am mângâiat o umbră
care se oprise întâmplător
între cele două vene de la încheietura mâinii
pe care ţi le ghicesc în plin întuneric
acolo unde nu există nici întristare şi nici suspin.
sunt eu
şi nu mă zăresc nicicum şi niciunde
în nicio oglindă nu reuşesc să-mi văd chipul
ca o farsă şi o salvare
pe care mi-a dăruit-o
un dumnezeu ironic al niciunui timp.
ghiceşte, mi-a spus
unde-mi ţin umbrele şi teama
aici.
şi-am deschis o uşă
ca să plece toată întristarea.

de data aceasta, fara diacritice. nimic despre cioran, dar ceva despre per petterson

bits and bobs

e sfarsitul unei dupa-amieze de vineri. e sfarsitul multor lucruri, cu siguranta. intre incertitudini si oameni care se incapataneaza sa iti demonstreze ca nu-i privesti degeaba cu neincredere, aleg (nu la intamplare) un autor despre care abia acum incep sa ma informez: per petterson, scriitor norvegian, nascut in 1952. biblioteca central universitara detine un exemplar (intotdeauna unic) in limba romana. nu ma plang. pot cumpara exemplarul in engleza, la o adica.

timpul a capatat, in ultima vreme, cu totul si cu totul alte valente. am simtit, ca niciodata, greutatea a mii si mii de zile in care nu mi-am dat seama ca exist. e o recuperare constienta, de data aceasta, a fiintei mele careia incerc sa ii ofer, abia acum, ceea ce a meritat dintotdeauna. in acelasi timp insa, vezi cum rasar din umbra mii si mii de lucruri pe care le mai ai de facut. coplesitoare diversitate a lumii. traiesc in continuare in cartea lui murakami, in cartea continua a lui haruki si-mi spun ca trebuie sa iau o pauza de la acea magie a lumii care exista dincolo de realitate si, in acelasi timp, dincolo de fictiune.

exista o lista a tuturor lucrurilor, dar e in inima si e greu de citit. ies singure la iveala intamplarile atunci cand vine vremea lor si de aceea nu ma sperii cand, pentru scurt timp, nu se mai intampla nimic. atata doar ca nu mai vorbesc despre ele, iar oamenii din jurul meu sunt si ei mai putini. viata se umple insa din mii si mii de intamplari si directii, ca si cum lucrurile au un firesc al lor. chiar si asa, incertitudinile raman, iar eu ma tem sa-mi fixez vreun plan bine detaliat in minte. exista doar prezentul si o inima care trebuie sa stie din nou ca detine intregul adevar si intreaga fericire.

fiecare dintre noi revine, intr-un final, la umbrele sale

Panta lină şi fină care miroase a boală, dar pe care aluneci cu drag.

Nu-i nimic, dragă, aşa e felul ei.

Felurile de mâncare pe care le refuzi, fără niciun fel de aluzie.

Până la toamnă, în orice caz.

Aşa-i că nu-nţelegi nimic?

Există, în definitiv, un singur fel de stare de rău.

Când îl descoperi cu adevărat, când pui mâna pe el şi-ţi spui că ăsta este adâncul cel mai adânc,

Nu te mai dezlipeşti – rămâi acolo şi asculţi cum inima începe să-ţi bată din ce în ce mai încet.

Aşa e felul ei, dragă. Sunt pete care se lipesc de viaţa ta şi rămân acolo, amprente pe care nu ai cum să le ştergi. Au devenit o parte din ceea ce eşti.

Dragă.

fac obsesii până-n măduva oaselor

am în mine fire nevăzute care mă îndepărtează de scopurile precise aşa că uneori îmi pierd contururile şi nu mă mai vezi. dansez dimineaţa şi dansez noaptea. uneori lângă telefonul setat cu 20 de minute înaintea vieţilor tuturor, rămâne un pahar golit de vin. mereu o carte citită în reprize. dacă e o carte bună, îmi amân ieşirile, chiar dacă ar trebui să fie invers, doar cartea nu pleacă nicăieri. mi-am dat seama că e uşor să scrii, dar e şi mai uşor să nu scrii. ăsta e un nescris, aşa cum îl vezi, cod de 0 şi 1. se lungesc zilele, dar mai mult se lungesc drumurile pe care merg, totuşi, în fiecare zi. simt cum se încăpăţânează să-mi taie tot elanul, speranţele şi scurtăturile. uneori merg singură la film, intru la întâmplare în câte-un cinematograf. plăcerea de a vedea singuri un film la cinematograf trebuie încercată periodic. dorm câte 7 ore pe noapte între cele mai nepotrivite ore. sunt ca un hopa mitică al distanţelor interpersonale pe care le scurtez sau la lungesc la câteva luni sau la câteva zile, în funcţie de om şi de zâmbet. cum spuneam, nescrisul.

Astăzi, despre planuri şi organizare

A căscat deja cineva? Sună plictisitor, istovitor şi, mai ales, inutil. Dar nu e nimic mai eficace decât să fii un om organizat şi să ai anumite planuri. Nu exacte, nu precise, nu încadrate bine de nişte limite de netrecut, dar e bine să le ai. Parcă ieri spuneam că nu e neapărat un lucru bun să ai planuri, pentru că viaţa te duce acolo unde îţi va fi cel mai bine (fără să aibă vreo legătură cu destinul). Cred în continuare că nu trebuie să îţi faci un plan măreţ pe care să-l pui bine la păstrare. Trebuie să iei micile semne pe care le primeşti când te aştepţi mai puţin şi să-ţi dai seama dacă eşti pe drumul cel bun sau nu. Trebuie să te întrebi ce faci tu pentru tine în acest moment, trebuie să te întrebi dacă îţi place ceea ce faci, cine eşti şi modul în care trăieşti. Şi mai trebuie să-ţi aminteşti că te poţi schimba chiar din momentul în care îţi propui asta.

Cum spuneam, planurile sunt bune atunci când le iei ca pe nişte paşi mici, făcuţi fără grabă. Există, cu adevărat, o vreme pentru toate lucrurile, dar trebuie să simţi când e timpul potrivit pentru fiecare lucru. Dacă iei aceste situaţii rând pe rând, viaţa ta devine deodată mai organizată. Să ştii că ai voie să te răzgândeşti dacă noua decizie va aduce mai mult bine şi tot aşa. Sunt lucruri mărunte, dar le uităm mult prea des şi ni se pare că alţi oameni sunt vinovaţi de ceea ce există sau, dimpotrivă, nu există în viaţa noastră.

Nu o să mă transform într-un ursuz serios care uită de joacă, dar e bine să facem ordine, nu? Cu dezordinea parcă ne-am obişnuit de prea multă vreme. În plus, lucrurile făcute doar pe jumătate nu te duc nicăieri. Nu vă spun planurile mele pentru această vară. Îmi doresc doar să fie o vară aglomerată de toate proiectele care mai au doar puţin de îndurat în modul stand by. Şi pe urmă, dacă suntem serioşi şi muncim cu spor, vom avea nişte rezultate frumoase pe care le voi dezvălui mai spre toamnă. E o planificare neplanificată şi, până acum, a funcţionat de minune.

În orice caz, pentru că postul acesta nu era numai despre mine, să vă reamintiţi că aveţi în mâini posibilităţi nelimitate.

Venerabila vârstă a tinereţii

Omul cât trăieşte, învaţă... numai dacă vrea. Şi dacă înţelege, de unul singur şi nesilit de dascălii generaţiei sale, că nimic nu te înalţă mai tare ca om decât cunoştinţele pe care doreşti să le acumulezi pentru că îţi doreşti asta cu adevărat. Am învăţat că o piesă de teatru îţi poate răsuci inima de o mie de ori într-o oră şi jumătate. Am învăţat că o carte îţi poate schimba perspectiva asupra vieţii, dar zece cărţi îţi pot aduce o convingere pentru toată viaţa şi mai puternică decât o stâncă. Am învăţat că trebuie să ţii la principiile tale atunci când ai argumente puternice şi să nu te ruşinezi niciodată de ceea ce crezi sau ceea ce eşti. Am învăţat că trebuie să crezi în tine, să crezi că poţi face întotdeauna mai mult. Şi-am mai descoperit că muzica clasică ar trebui să îi atingă la fel de mult pe toţi oamenii şi că nu e greşit să spui că numai cel care nu vrea să asculte cu adevărat nu va iubi ceea ce va fi întotdeauna mai presus decât orice altceva, tocmai prin faptul că ceea ce există astăzi există datorită acestor compoziţii esenţiale.

Mai ştiu şi că te poţi înşela întotdeauna. Că e mai bine să te fereşti de gânduri, decât de lucruri sau oameni. Că nu trebuie să te opreşti niciodată din a trăi, dar că ai întotdeauna libertatea de a alege o nouă viaţă.

Sunt atât de multe de învăţat încât, atunci când ţi se pare că ţi-ai irosit tinereţea (deşi eşti încă tânăr), nu poţi decât să te bucuri că mai ai, totuşi, o viaţă înainte pentru a te bucura de tot ceea ce se află înaintea ta.

Mai există şi certitudinea pe care nici o mie de cărţi nu au cum să o schimbe, de data aceasta venită din experienţă, că viaţa este o linie dreaptă dacă tu nu faci nimic pentru a-i schimba cursul şi că, atâta vreme cât tu nu vei schimba ceva, nimic în jurul tău nu se va schimba. Şi mai ştiu că dacă ai de ales între zece decizii, niciuna dintre acestea nu te va duce în acelaşi loc. Nu există destin, ci doar mii şi mii de drumuri pe care putem alege să mergem şi pe care le putem schimba atunci când ajungem într-o intersecţie. Iar aceste intersecţii sunt nenumărate. Fiecare nouă dimineaţă e o intersecţie.

Simt că acest blog nu aduce nimănui nimic bun, nici măcar mie, dacă nu vorbeşte despre cărţi, despre întâmplări concrete care se văd uneori clar abia atunci când le facem o schiţă în scris. Când reuşim să facem distincţia între realitate şi gând şi nu ne lăsăm pradă unei imaginaţii care nu face altceva decât să îngroape un prezent de a cărui existenţă uităm oricum destul de des.

De citit, cu mare drag, Dicţionar onomastic de Mircea Horia Simionescu:

sunt un punct

a devenit din ce în ce mai greu să scriu sub cea mai apăsătoare muzică din lume, sub cel mai apăsător scârţâit de roţi din intersecţie, sub cel mai apăsător şuierat de vânt. întoarce-mă, timpule, răscuceşte-mă ca pe un ceas mecanic şi dă-mi voie să-mi retrăiesc primii patru ani ai copilăriei. 


liniştile neliniştile, toate dispărute, dar cine-ar fi crezut că-i greu să trăieşti şi cu certitudinea? e apăsător timpul şi e apăsătoare compania altor oameni. firescul lor e acum nefirescul meu, iar tragicul lor e întotdeauna acelaşi. nu pot să nu-l mai aud repetat la nesfârşit decât dacă aleg să nu mai dau pe gât, împreună cu ei, cupa amarului unor vieţi pe care singuri ni le facem praf.


nu mai ştiu cine şi unde a zis că, în general, suntem atât de fericiţi pe cât ne permitem noi să fim. şi chiar aşa şi este. doar că pentru asta n-ai cum să nu rişti. doar că acolo unde alţii aleg să îşi prelungească drama pentru încă o mie de ani, tu trebuie să alegi să vezi cea mai mică urmă de fericire din ceea ce tocmai ai trăit. eu sunt eram dintre cei care-şi prelungesc dramele. acum încerc să învăţ cum să iau din fiecare experienţă doar bucuria de a fi trăit acele momente. e greu. am de corectat 24 de ani.


pe de altă parte, poate fericirea nu implică şi suferinţă. implică riscuri, asta e sigur. nu oferă garanţii, deşi ar trebui. dar pentru toate astea trebuie să ai încredere tot în tine şi să ştii să-l ţii strâns de mână pe celălalt atunci când ar dori să facă acelaşi lucru, să-şi prelungească suferinţa care ar trebui dată uitării. 


cuvinte deloc pretenţioase, chit că mi-ar plăcea tare mult să mă regăsesc sau să mai am despre ce vă povesti. 

and all that feeling in the air

când te pierzi, când uiţi cine eşti şi de ce ţii la tine şi de ce trebuie să ţii la tine, adu-ţi aminte de toate lucrurile care-ţi plac, adu-ţi aminte de momentele în care eşti cu adevărat mulţumit de ceea ce ai devenit. şi dacă nu eşti mulţumit, schimbă-te.

mi-am amintit toate aceste lucruri pe care ieri le uitasem, într-un moment în care nu m-am preţuit nici pe mine, nici pe cei din jurul meu. e adevărat că evenimente recente şi-au produs efectul cu o întârziere de câteva zile, dar ştiu că am reuşit să extrag dintr-o săptămână de frământări mocnite, exact ceea ce îmi trebuia pentru a merge mai departe. fiecare dezechilibru pe care ni-l permitem ne slăbeşte în interior aşa că trebuie să ne reparăm singuri rănile şi să devenim mai puternici.

iubesc liniştea. e liniştea aceea pe care ţi-o permiţi într-o sâmbătă dimineaţă când ieşi în parcul încă pustiu, cu o carte şi citeşti bucurându-te că ai din nou timp pentru tine. pe urmă cumperi căpşuni şi te întorci acasă unde îţi pregăteşti o cafea. în minte îţi răsună încă ecouri pe care le ştergi. trebuie să te ierţi pentru a putea zâmbi în continuare. aş fi vrut să-mi dau seama de asta acum mulţi ani, dar trecutul e trecut, şi nu merită să-i acordăm aproape nimic din gândurile noastre prezente.

peste trei săptămâni plec din nou în viena, în urma unei decizii luate brusc. pe 1 iulie va fi un concert parov stelar unde am simţit că trebuie să ajung. viena e a doua casă.  au trecut deja mult prea multe luni de zile de când nu mi-am vizitat locurile preferate. până şi asta ştiu, că acum va fi diferit, va fi şi mai frumos. iubesc oraşul ăla din toată inima. îmi place că am ajuns să-i cunosc străduţele, că am locuri preferate în care merg de fiecare dată, că timpul se opreşte când ajung acolo. mă miră doar că sunt oameni care mă întreabă uneori de ce aleg să merg tot acolo. nu colecţionez oraşe vizitate şi nu îmi propun să însemnez vreo hartă a destinaţiilor turistice. trăiesc pur şi simplu o viaţă pe care deocamdată mă mulţumesc să o împart între două locuri preferate. recunosc, e foarte posibil ca parisul să-mi placă la fel de mult, dacă nu chiar mai mult. dar va trebui să merg din nou acolo în toamna aceasta. ca să mă conving. :)

ieri uitasem de toate planurile mele legate de viaţa profesională. uitasem că mi-am propus să îmi ating nişte obiective. uitasem că de câteva luni de zile am devenit alt om. dar e bine că acum mi-am reamintit. e bine să simţi viaţa din nou şi să o apreciezi. aşa, ca note to self.

fara voia ta

pinterest.com

you see totoro in the last photo. from "my neighbour, totoro". oricum, astept sa-mi fie bine. si tot eu trebuie sa fac asta. it's been long de cand mi-am dat seama ca nu te poti baza pe alti oameni aproape in nimic in viata asta.

e un teren alunecos, viata asta

slippery slope, I'm falling alone.

237 de randuri scrise si sterse. cuvinte care au curs unele dupa altele, zeci si sute, vorbeai din inima, scriai din inima, dureros, dar peretii au urechi, ti-e frica, iese totul la iveala, acum ca esti aici. stii? simti? auzi? muzica de la miezul noptii imi hraneste fiinta, dar tu nu o auzi.

s-au dus principii intr-o clipa, imi las inima prada tuturor ranilor din lume. puteti sa o umpleti pentru ca e goala. puteti sa aruncati acolo toate sentimentele de care nu mai aveti nevoie, iubiri mototolite si sentimente second-hand, incap toate aici pentru ca nu-mi voi aminti nimic.

e infiorator sa stii ca nu mai poti avea incredere in nimeni si nici macar in tine cand crezi ca doar tu singur te poti salva, dar singur te ingropi. dati-mi voie sa fiu singura pe lumea asta macar o clipa. oamenii spun sa te temi de dumnezeu, dar tie ti se pare ca nu exista nimic. si nu exista nimic.

nu mai sterg. nu-mi pasa. e suficient sa simt durerea asta. la pachet, te rog. vezi, inca mai am puterea sa ma tin de glume. e mai bine asa, cand renunti la propria persoana. esti mai liber cand nu-ti mai pasa de ceilalti. e chiar bine. abia astept sa am inima facuta praf.

be careful what you wish for is bullshit. ia-o ca pe literatura postmoderna daca iti zgarie urechile.