concluziile unei zile

"sa scrii ca sa te eliberezi e un caz clinic, nu literar" - doina rusti

despre lucrurile triste nu vorbim, de frica sa nu se ia. suntem gata sa compatimim, dar atat. despre lucrurile pe care nu le intelegem vom avea, cel mai adesea, o opinie. despre ceea ce doar ni se pare, vom emite zece teorii. uneori, vom fi plini de cruzime. alteori, plini de iubire.

ma bucur ca nu-mi propun sa fac literatura prin scris. scriu ca sa ma eliberez si atat. sa vad barna aceea din ochiul meu. sa nu fiu unul dintre oamenii care isi descriu, aratand cu degetul spre altii, propriile defecte, fara sa isi dea seama.

daca nu le vedem, cum le putem repara? atata galagie astazi, pentru nimic. de ce nu ne mai place linistea? ce incercam sa acoperim? de unde aceasta atractie pentru un zgomot artificial, un ras fals, exagerat, adesea rautacios? ne apropiem de limita patologicului, de ce nu stim sa ne oprim si sa fim mai cumpatati?

cu ce ne bucura barfa? cu ce ne umple sufletul? cu nimic. sunt momente in care as vrea sa pot disparea imediat de langa un om care incepe sa terfeleasca (ce cuvant urat, nu-i asa?) imaginea unei alte persoane.

"despre tine nu as putea spune niciodata asa ceva. cu tine nu as putea niciodata sa ma comport asa. nu, dar cu tine e altceva". cam asta e replica atunci cand incerci sa le explici de ce nu e bine, corect, cinstit, moral sa barfeasca. si poti fi sigur ca tu urmezi. fara nicio exceptie.

sa ne preocupam de noi si de ce vrem sa facem. e cel mai bun exercitiu pentru suflet. sa ne preocupe binele.

you

foto

am descoperit forta lucrurilor, forta a ceea ce vine din a face. ma bucur zilele acestea sa descopar concluzii noi si lucrez in liniste, cu si mai multa incredere. trebuie sa fie bine, o sa fie bine, imi spun, mai rabdatoare ca inainte. parca nu-mi vine sa cred, nici nu indraznesc sa ma gandesc prea mult la asta, continui sa ma concentrez pe ce pot face acum, constienta ca desi e putin, e esential.

ma simt indragostita de oameni, de viata, de oamenii noi, dezamagita partial, mi-e intotdeauna greu sa renunt la unii oameni, dar mereu e necesar. ma concentrez pe munca si mai mult, pe ceea ce am descoperit ca pot face si e adevarat, cand incepi un lucru nou, pe masura ce-l faci, iti dai seama de ce esti in stare si inveti ca poti si mai mult.

nu mai pot fi atenta acolo unde simt ca sunt mintita in fata, nici macar nu ma mai obosesc sa raspund, plec si-atat, lasand totul sa se destrame fiindca nu pot sa mai rabd astazi atitudinile care nu corespund unei sinceritati pe care o ofer si pe care o cer in schimb. daca nu-i, nu-i.

am descoperit niste oameni care, cel putin in scris, par minunati, pe langa oamenii care in viata reala compun o armonie a ceea ce a devenit o noua poveste. ma simt interogata uneori de niste intentii ascunse, le simt si ma intristeaza, am invatat sa ghicesc pana si privirile care vor altceva de la tine si e atat de trist sa descoperi asta in oameni de la care ti-ai fi dorit mai mult.

mergem mai departe, inca o zi, inca o zi. mergem mai departe, cu incredere. nicio zi nu e usoara, fiecare zi e usoara. nicio zi nu e perfecta, fiecare zi e perfecta. mi-as dori sa vad cum fiecare om e convins ca poate schimba ceva. sa nu ne pierdem prin ceilalti, dar nici in noi insine. e usor sa te ineci, e foarte usor.

daca nu stiti ce vis aveti, incepeti sa-l cautati. s-ar putea sa descoperiti o suta, nu unul. daca il stiti deja, faceti primul pas. o sa fiti atat de rasplatiti, atat de rasplatiti. curaj, fiindca se poate. in fiecare zi imi fac curaj, in fiecare zi merg mai departe.

asa cum sunt, la fel de melancolica, la fel de neincrezatoare uneori, cu acelasi entuziasm pe care reusesc sa-l gasesc in fiecare zi, cu aceeasi incapatanare care ma duce mai departe. e mai bine sa fii concentrat pe munca si sa iubesti acei oameni care nu ti-au demonstrat in repetate randuri ca nu stiu ce rol joci tu in viata lor. oh, de-as invata aceasta lectie mai devreme, de n-as mai oferi atat de mult din cine sunt... dar se spune ca totul se intampla ca sa invatam lectii si cred cu tarie ca asa este. si sper sa imi amintesc aceasta concluzie data viitoare cand cineva o sa incerce sa-mi castige increderea.

Silence, please.

labradorit

Tin din ce in ce mai mult la momentele de liniste care ar trebui sa fie deplina. Probabil fiindca zgomotul pe care il fac oamenii prin vorbe inutile sau prin scris a devenit din ce in ce mai mare si mai inutil.

Ma linisteste Mozart in continuare, mai mult decat alti compozitori. Mai putine pareri, mai putine erori. Un om care crede ca stie tot nu va face decat sa emita o multime de pareri eronate. Ipocrizia, falsitatea, nesiguranta de sine, toate astea ma deranjeaza din ce in ce mai mult. Ma sperie efectiv sa vad cum unii oameni se pot preface atat de mult. Pentru ce acest oportunism? Ma gandesc ca uneori nici ei nu mai stiu de ce incearca sa para altcineva decat sunt in realitate. Nu e rau daca spre asta ma indrept, odata cu varsta. Nu e rau daca o sa incep sa am din ce in ce mai putina rabdare cu oamenii. Nu e rau deloc daca o sa am din ce in ce mai putina incredere in cei care, in fond, habar n-au cum sa-ti rasplateasca faptul ca le-ai aratat cine esti.

Less is more, for sure.

suflete-pereche

un om deosebit mi-a spus zilele trecute ca sufletele-pereche sunt, de fapt, prietenii nostri, familia pe care ne-o construim de-a lungului timpului, oamenii care intra in vietile noastre si langa care putem sa fim noi cu adevarat. a fost cea mai frumoasa descriere pe care am primit-o vreodata in dar despre prietenie si am imbratisat aceasta idee imediat fiindca mi-am dat seama ca asa este si ca am in viata mea astfel de suflete-pereche.

si de astfel de suflete mi-e dor cand trece mai mult timp fara sa ne intalnim, iar unul dintre acesti oameni mi-a devenit atat de drag incat ii simt si lipsa pe strada dupa nenumaratele noastre plimbari pe strazile Bucurestiului. si sunt recunoscatoare pentru ei toti fiindca imi doresc sa fiu un om mai bun pentru ei, sa imi iert si sa iert si altora mult mai multe.

sufletele astea pereche te completeaza, unul te invata ce e rabdarea, altul iti arata ce inseamna intelegerea, de la unii inveti sa ierti mai usor si sa dai uitarii. cu altii inveti sa razi pana la lacrimi, iar cu altii inveti sa iti petreci timpul in tacere.

ei sunt cei care te primesc cu bratele deschise atunci cand simti ca nu ai fost inteles, atunci cand te intorci ranit si buimac. si tot cu ei imparti cele mai frumoase momente, trecand peste superstitiile tale cand vine vorba de un eveniment major.

nu exista suflete-pereche la prima vedere. exista doar suflete-pereche pe care le descoperi cu timpul, dupa ce va dati voie unii altora sa va impartiti vietile si sa fiti voi cu adevarat. un om care te accepta asa cum esti este un astfel de suflet-pereche.

cand am inceput sa scriu am vrut sa povestesc despre visele care devin realitate. dar si asta e un vis, si inca unul frumos pe care il traiesc in fiecare zi.

as vrea sa dorm

dar visez cu ochii deschisi fiindca, din fericire, am reusit sa fac din nou schite si stiu ce urmeaza si lucrez si abia astept sa se faca dimineata, sa imi beau cafeaua si sa ma pun pe treaba. e o mare usurare pentru mine sa stiu ca mai departe lucrurile incep sa curga, sa aiba sens si ca am descoperit o parte din marea legatura care uneste toate lucrurile.

azi am baut un herbal tea (ceva tare bun cu portocale, suc de castravete si ulei de rozmarin) impreuna cu un om pe care nu-mi imaginam, acum multi ani, ca o sa-l cunosc. dar viata asta are un sens al ei si cine-ar fi crezut asa ca iata-ne azi, intalnindu-ne deja pentru a treia oara in ultima luna si povestindu-ne una-alta, fiindca s-ar parea ca totul este scris undeva altfel multe s-ar petrece cand vrem noi si cum vrem noi. doar ca lucrurile pe care putem sa le controlam sunt foarte putine, in rest, tot ce putem sa facem este sa ne lasam purtati de val si sa fim recunoscatori.

asa ca nu, nu as vrea sa dorm, doar sa ma odihnesc, sa capat forte sa merg in continuare mai departe.si mai cred ca as vrea sa ma indragostesc (dar asta e partea usoara a lucrurilor, eu ma indragostesc usor) si sa iubesc din nou asa frumos cum stiu si imi place sa iubesc.

e un sentiment care mi-e atat de drag, asa cum imi iubesc prietenii, sa stiu ca un om e acolo si ca langa el pot sa fiu eu cu adevarat. sunt un om tare timid asa ca mi-e greu sa fiu eu cu adevarat dupa o perioada scurta sau dupa doar cateva intalniri. dar poate ca asa e cel mai bine, nu? sa aiba un om rabdare cu tine, sa te descopere, sa iti ofere o sansa in timp ce si tu ii oferi o sansa, sa aveti rabdare reciproc pana cand deveniti prieteni si va intelegeti rolul in viata celuilalt. dar sunt eu singura care simte astfel? oare unii oameni pot fi ei insisi imediat? eu nu pot si cred ca asta doar timpul a schimbat-o la mine, nu mai vreau sa ofer asa de mult din cine stiu ca sunt si mai cred ca nici nu ma mai pricep asa de bine la oameni, mai degraba ma aleg ei pe mine, intra in viata mea si au rabdare cu mine si eu pot sa le fiu doar recunoscatoare.

si cam atat, sa ne odihnim. a fost o vineri frumoasa.

two for one plus three

Fb love

Saptamana asta am fost dezamagita de doi oameni. Trei, daca ma pun si pe mine la socoteala. Si, cu siguranta, eu i-am dezamagit pe ei. In rest, un vis azi-dimineata, cu tata. Pe tata il visez poate o data pe an. De vazut, nu l-am mai vazut de vreo 14 ani. Cred ca i-am reprosat ceva in vis. Ceva cum ca in 27 de ani n-au fost de ajuns nu mai stiu ce. Juan Jose Millas e "de vina" pentru vis, fiindca tocmai am terminat de citit "Doua femei la Praga". Interesant, oricum, ca ii reprosam ceva in vis. Probabil ca si in viata reala, daca ne vom mai intalni vreodata, i-as reprosa, fara sa ii fi simtit vreodata lipsa, ca niciun parinte nu are voie sa isi abandoneze copilul.

Am inteles abia anul trecut ce a insemnat pentru mine lipsa unei prezente masculine. Si imediat ce-am pus degetul pe I, am inceput sa lucrez la asta, sa modific ce lipsea din ecuatie. Observati, desigur, ca din 2007 de cand am blogul si pana acum, e prima oara cand va scriu ceva despre el. Asta fiindca n-a ocupat niciodata un loc in viata mea si cred ca nici in inima. Un strain mai strain decat multi altii.

Revenind insa la aceasta saptamana, m-am dezamagit pe mine fiindca nu m-am recunoscut intr-o situatie. Genul acela de situatie in care stii ca nu esti tu, dar nu ai cum si nu mai stii cum sa fii altfel. Si, privind in urma, imi dau seama ca gresesc - si da, e genul de situatie in care ar trebui sa analizez lucrurile mai putin - si ca ar trebui sa nu inot impotriva mersului firesc.

Am ajuns insa la concluzia ca habar n-avem ce e mai bun pentru noi si ce e mai bine decat daca ne baga cineva pe gat binele asta. Nu vedem si nu vrem sa vedem. Mi-e dor de sentimente pe care mi le amintesc frumoase. In acelasi timp, ma opun unor lucruri pe care mi le doresc. Ma opun si n-as vrea sa ma mai opun. Fiindca nici eu nu mai cred ca stiu ce e mai bine pentru mine si, daca-mi ascult din nou inima, mi-e frica. Numai ca in viata nu trebuie sa asculti de altii, ci tot de tine. Si vocea ratiunii se iveste numai cand pe lucruri si situatii sta scris mare ca e nevoie de pragmatism. In rest, zburda mieii alandala pe-acolo pe unde-ar trebui sa fie ceva mai multa intelepciune.

mai cred

WOLF 25 Opus 87, proiectul pe care l-am facut impreuna cu Vlad Birdu si Mihaela Cherciu. In intregime aici sau in ALL HOLLOW No. 4

Oare mai cred? Spuneam zilele trecute ca mi se pare ca suntem singuri. Dar nu suntem. Eu n-as fi avut atata rabdare cu mine si poate nici incredere fara ei, fara niste oameni minunati pe care mi i-a adus o forta nevazuta in viata mea. Si totul a inceput din momentul in care am stiut ce vreau sa fac. Gata, asta este, la asta nu renunt fiindca n-am mai cunoscut niciodata sentimentul asta de a te transforma astfel lucrand, de a simti ca te schimbi in bine, ca tot ce faci are o directie atat de bine definita. Si acum suntem la un pas de a incepe sa lucram din nou. O sa treaca fix un an pana o sa incep sa lucrez din nou. Atat am asteptat, atat n-am stiut sa fac altfel. Toate la timpul lor, imi spun. Si-ncerc sa fac mai multe sacrificii. Fiindca asta nu cred ca am facut, sacrificii. Poate prea putine. Am ramas insa cu acest vis, fara sa-l abandonez.

Asa ca nu mai cred ca suntem singuri, doar ca ne raman o multime  de lucruri pe care, da, trebuie sa le facem de unii singuri. Noi ii incurajam pe ceilalti cand au nevoie si invers. Fiindca uneori nu mai stim sa ne incurajam si uitam sa mai credem in noi cu aceeasi putere. Iar ei vin si ne spun ca o sa reusim. Si au o incredere sincera in tine - mereu am adulmecat increderea nesincera pe care o afiseaza unii oameni - si-atunci iti revii si continui sa mergi.

Mai avem un pic, dar noi ne traim deja visul.

presupun

ne pricepem tare bine sa ne facem rau. cred ca ne facem rau si atunci cand credem ca ne facem bine. sunt lucruri pe care as putea sa vi le enumar. stiu ca imi fac rau, dar continui sa le fac. abia cand incercam sa ne facem bine apare greul. si-atunci, de multe ori, renuntam. si ne intoarcem la a ne face rau. ganditi-va putin. sigur aveti lucruri din-astea pe lista. lucruri pe care incercati sa le taiati, sa le scoateti din viata voastra. de un an, de doi, de sapte.

e clar ca ne pricepem mult mai bine la rau. fiindca o sa fie mai usor intotdeauna sa ne lasam in voia lucrurilor care se dezlantuie si cresc de la sine. cu binele trebuie sa duci o lupta continua, pentru bine trebuie sa muncesti zi de zi, binele te stoarce de energie si parca te rasplateste numai dupa ce ai muncit impotriva curentului. dar fix asa trebuie sa se intample. fiindca recompensa e una care te implineste cu adevarat.

cand ne facem rau, binele aparent e unul care ne rasplateste pe moment si-atat. si e o rasplata dulce, placuta. si pentru toate momentele astea, pentru toata senzatia asta de usor, nu mai facem multe dintre lucrurile pe care ar trebui sa le facem ca sa ne fie cu adevarat bine. fiindca e usor sa-ti faci rau, e usor sa nu mai faci ce ai vrea cu adevarat.

e greu sa te schimbi. e greu sa ajungi acolo unde iti doresti. e greu sa vezi ca nu exista un covor pe care sa ti-l intinda cineva dinainte. si e greu sa vezi ca uneori trebuie sa treci prin multe de unul singur. si, daca nu lupti, toate astea te umplu de amaraciune. si n-ai vrea sa devii a bitter one, nu-i asa? pentru toate astea trebuie sa luptam. impotriva curentului de rau. raul ala aparent bun. confortabilul. obisnuinta. amintirea de a fi intr-un fel. rezistenta fata de ceea ce vrem, de fapt, sa facem. frica.

dar asa trebuie sa fie. daca binele e prea usor, atunci nu e bine. cred ca devine cu adevarat usor abia dupa mult timp, cand am trecut deja prin aceste lupte. poate peste cinci ani o sa vad altfel lucrurile. cu atat mai bine. cand ajungi sa te contrazici peste ani, inseamna ca ai invatat ceva.

de-a nimic, dar pe furis

unele lucruri se pierd. si dispare cu ele un sentiment. alteori e o stare. nu ne pare rau dupa lucrul acela in sine, ci dupa ceea ce am simtit atunci si acum pare iremediabil pierdut. sau poate ca ni se face dor de trecut, de lucruri de care nici noi nu ne mai amintim. de ceva ce credem ca a existat si azi nu mai este.

unele lucruri dispar. pe neasteptate, cu inversunare parca, atunci cand simtim ca avem cea mai mare nevoie de ele. ne simtim abandonati, ai nimanui, poate si putin pedepsiti, doar pentru ca unele lucruri dispar. aleg sa dispara. sa iasa pe furis din vietile noastre. am pierdut o umbrela acum un an si mi-am amintit de ea abia atunci cand s-a facut din nou toamna. nu umbrela m-a tradat, ci eu am tradat-o.

acum mi-e din nou dor de toamna si cred ca de o noua ordine a lucrurilor. una in care sa ma simt mai putin constransa de ceva ce nici n-as stiu sa descriu. sentimentul de a te simti vinovat cand nu e cazul, de a incerca sa rezolvi o situatie care nici nu cere rezolvare si care nici nu depinde de tine.

timpul asta, care nu are unde sa dispara pur si simplu, timpul asta chiar le rezolva pe toate.

imma-take-that-chance

© alex

dintre o mie de sanse, daca m-ai intreba, le-as incerca pe toate. dintre o mie de riscuri, mi le-as asuma pe toate. din nou, si din nou, si din nou. fiindca prea putine lucruri sunt mai frumoase decat iubirea, increderea, fericirea de a trai in prezent, prezentul.

bucurestiul e magnific. are niste dupa-amiezi cum numai el stie. toropite, ascunse, prea putin atinse de zgomotul asurzitor din centru. are niste strazi pe care ti le ofera fara sa-ti ceara nimic in strazi. plimba-te si simte cu inima. traiesti cu adevarat cand traiesti incet. cand ritmul inimii tale nu te grabeste spre nimic. cand iti faci timp sa te bucuri de fiecare detaliu pe care il descoperi in incadatrura unei ferestre.

si uite ce lumina calda inauntru. si uite ce lumina afara. si uite cum sunt copacii astia. si casa aia. si cealalta. cand stii ca dincolo de aceeasi realitate se mai ascund un milion de lucruri de facut. cand ceea ce trebuie facut se imbina perfect cu ceea ce faci pentru tine.

visez mult in ultima vreme. cu ochii deschisi, imi imaginez niste realitati pe care le-as putea trai intr-o buna zi. nimic nu ni se pare imposibil, si de ce-ar fi? de ce sa nu credem in lucruri atat de dragi noua, atat de frumoase, bune si simple? pragmatism? il avem. il tinem insa in buzunare, il dam putin la o parte in weekend sau seara cand multe dintre lucrurile care ne ingrijoreaza se termina sau se opresc.

mi se pare ca bucurestiul n-a fost niciodata mai frumos. si ca oamenii apropiati din jurul meu n-au fost niciodata mai frumosi. e liniste si-mi place linistea asta. e binele ala pe care il vrei, sunt oamenii aceia care te fac sa cresti de la o zi la alta. uneori nici nu e nevoie de cuvinte ca sa-ti schimbi starea.

iubesc luminile orasului in orice anotimp. cerul putin innorat, frunzele grele, de vara pe sfarsite. bulevardele adancite in umbra. imi amintesc de paris fara sa ma scufund in melancolie. iubesc orasul asta asa cum este, intr-o crestere inceata, dar a lui, si cat se poate de frumoasa. il vad cum de la o zi la alta isi mai scoate tantos la lumina cate o cladire renovata. carcotasii stramba din nas: "pacat ca-i locuit". dar carcotasi vor fi intotdeauna. "pacat ca nu vedeti oamenii", le-as spune si mi-as dori sa aiba parte de o vedere ceva mai de ansamblu, intr-o buna zi.

e frumos bucurestiul si stiu un milion de locuri de care ai putea sa te indragostesti. si mai cred ca e chiar frumos sa te indragostesti in bucuresti. si sa-ti faci timp sa vezi luminile orasului la orice ora. intr-un ritm numai al tau, atat de incet incat sa ai timp sa vezi cum incepe sa dispara soarele vazut din piata revolutiei.

cand?

foto

nu ma gandesc la un "daca", ci la un "cand". nu muncesc suficient pentru ceea ce imi doresc si e un adevar pe care nu pot sa-l neg. dar cred ca daca as face un pic mai mult, daca as incerca sa umplu timpul liber cu lucruri care sa aiba legatura cu ceea ce imi doresc sa construiesc, as simti o presiune care m-a facut si inainte sa renunt la multe lucruri, poate si la oameni.

si totul tine de calatorie, nu-i asa? si cine spune ca trebuie sa facem totul peste noapte? totul se construieste in timp si, chiar daca de regula nu imi place sa privesc in jur fiindca fiecare are un drum al lui, cred ca ceea ce am facut pana acum inseamna destul de mult.

nu suficient, dar mult si foarte frumos. poate n-am investit mereu efort, dar am investit intotdeauna pasiune. asta e un an frumos, iar asta e o vara frumoasa. o vara aproape de vis. stii cum unii isi iau un gap year? poate ca anul asta a fost my own gap year pe care n-am apucat sa-l iau. fara sa renunt la vis, mi-am oferit mult timp. si e bine, s-au asezat multe exact asa cum ar fi trebuit.

e un context nou in care pasesc cu timiditate. stiu ca sunt lucruri la care va trebui sa renunt. dar mai stiu si ca atunci cand lucrezi in atelier, nu mai conteaza oboseala, stresul, gandurile. totul dispare si asta te transforma intr-un om si mai bun. n-am cunoscut implinire mai mare si sa ajung sa merg intr-un loc pe care sa il consider atelierul meu se numara printre lucrurile de care pot doar sa ma bucur foarte mult (o sa ma mir multa vreme de-acum inainte).

si am acesti doi oameni minunati alaturi de mine, ni s-au intalnit drumurile la momentul cel mai bun, cred eu, si astept cu nerabdare momentul in care vom fi acolo zi de zi, ne vom bea cafeaua impreuna si ne vom spune: hai, sa ne-apucam si noi de treaba!

si momentul acela se apropie.

story

let my winter be winter
I've been dreaming of it
our winter together
infinite
you don't have to count
everything becomes endless
like when it rains and you don't care
whether it's going to rain
forever
there's only one winter
when everything is the way it's supposed to be
the right way
the only way
infinite
It's hard to explain it
but it's always peaceful like every winter in this world
except this one has no beginning and no end and it lives in your imagination
it's cold and it's warm at the same time
and it's so beautiful that it is hard to explain
I wish this winter would be winter
because I've been dreaming of it
and it's infinite
and oh
so beautiful

you get a lot of wonderful feelings

marsha zakurnaeva - sleep runner

what do you get when you fall in love?, intreaba isaac hayes care s-a ivit in dimineata asta, la 7, in timp ce-mi prelungeam linistea atat de mult iubita alaturi de o cafea, intotdeauna neagra. we get a lot of wonderful feelings, i-as raspunde si i-as mai spune ca merita sa te indragostesti la nesfarsit, din nou si din nou si ca, daca esti norocos, te poti reindragosti la nesfarsit de acelasi om.


nu ajungi la fundul apei daca ii tot tulburi suprafata, am citit zilele trecute intr-o carte. ce ne linisteste atunci cand redevenim noi, atunci cand ne regasim, dupa ce au trecut toate furtunile? nu rasuflam usurati vazand ca suntem tot noi cu visele noastre si ca n-am pierdut nimic din cine stiam ca suntem?

nu stiu daca primim tot ce ne dorim, mai ales ca, de multe ori, nu stim nici noi ce ne-ar prinde bine. cred insa ca viata noastra se desfasoara in functie de cum traim in prezent, clipa de clipa. nu se spune ca cel mai bun mod de a avea un viitor bun e sa ai grija de prezent? iar eu am grija de prezent fara sa ma gandesc constant la viitor, doar imi imaginez ca va fi unul frumos, linistit, ca si acest prezent in care imi regasesc echilibrul chiar si atunci cand se intampla sa avem parte si de lucruri mai putin placute.

dar e un echilibru de care trebuie sa nu uit si sa nu uitam asa ca il repet si mi-l repet ori de cate ori va fi nevoie.

intre vis si realitate e uneori cel mai rau

© verde ursuz

uneori, intre vis si realitate e cel mai rau. de ce lasam dezordinea sa ne cotropeasca? o privim cum se extinde, cum isi revendica fiecare colt din incapere si, alteori, din noi. ne predam dupa doar o zi. ne plecam capul sau ne ferim privirea asa cum uneori ne uitam in alta parte fara sa vedem ca viata noastra o ia in alta directie, fara noi. intre vis si realitate nu e bine deloc, poti sa auzi franturi din ceea ce nu s-a intamplat niciodata si sa crezi ca e real. si, ce e mai trist e ca te poti multumi cu ele.

cand ne hotaram sa facem ordine? ne ridicam brusc de pe canapea si incepem sa strangem. hartii, bilete, cuvinte care poate au fost dureroase la vremea lor, amintiri. si atunci stiu toti ca am inceput sa facem ordine si lor li se pune un nod in stomac. fiecare tine la dezordinea lui, nimeni nu vrea sa faca ordine. ai vrea doar sa pui capul pe perna si sa dormi. numai ca apoi intri iar in starea de veghe si stii ca acolo e cel mai periculos. nici real, nici vis. nici ordine, nici nimic.

cum decizi sa arunci totul? sa pui totul la locul lui, de unde mai gasesti energie? te opresti la mijlocul drumului, deja plictisit. nimic nu se schimba, iti spui. sunt atat de multe de aruncat, atat de multe de dat la o parte. esti coplesit de tot ceea ce ai reusit sa ai pana in acest moment. le-ai pune la loc, dar au disparut spatiile pe care le-ai creat pentru ele. ca atunci cand un om se intoarce, ti-ai intinde bratele, doar ca in inima nu mai e loc.

daca ai putea, daca ai reusi sa vezi fara sa deschizi ochii, ai face ordine cu ochii inchisi. daca nu vezi, nu simti. ti-ar fi mai usor. sa treci rece pe langa toate, sa le dai la o parte ca un medic, sa nu stii ca, de fapt, tai in carne vie. tu trebuie sa fii aici, tu aici, nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic. pe urma, cand termini, te speli pe maini si te asezi pe pat. iti lasi capul pe perna si incerci sa uiti. te simti parca mai bine acum ca in jur e ordine. pacat ca nu mai e si spatiu.

inca un pic si

foto: alex nimurad

asta vedem noi pe fereastra, din atelier. dambovita. daca mi-ai fi spus acum un an n-as fi crezut. nici acum nu cred, dar zi de zi nu ma gandesc la altceva. si zi de zi imi fac griji ca poate am uitat ceva, ca poate s-a stirbit ceva din ce inseamna a crea din nou, a face schite si a ajunge in punctul final in care tii bijuteria in mana. un gand devine realitate, o idee, o imagine pe care ai vazut-o o fractiune de secunda in minte si pe care ai desenat-o sarind din pat la miezul noptii si alergand pana la caietul cu schite. si trebuie sa iau totul de la capat si ma cert in gand in fiecare zi in care aman acest moment.

rasuna etta zilele acestea fiindca prea putine voci ma linistesc asa cum ma linisteste ea. cred ca e cea mai sincera cantareata care a existat vreodata si mai cred ca ea a povestit cel mai frumos despre iubire, despre o iubire pe care o simti din toata inima si pe care astazi ne ferim s-o mai impartasim fiindca, nu-i asa, ne plac alte lucruri, mai grele, mai imposibil de realizat, mai in ton cu neincrederea noastra.

mie imi plac insa iubirile sincere si usoare. da. usoare. fara intrebari si fara raspunsuri. sincere si-atat. cu strangeri de mana care spun totul, cu taceri care nu apasa pe nimeni. cu niciun fel de indoieli. cu lucruri pe care niciunul din cei doi nu le face mai grele din plictiseala. si cred in felul asta de iubire, in care doi oameni sinceri fata de ei insisi se intalnesc si aleg sa se bucure. fiindca, oricat ne-am incapatana sa credem altceva, oricat ne-am spune ca avem un drum al nostru si ca stim noi mai bine, fericirea deplina care vine din interior si nu de la alti oameni e cea pe care o cautam cu totii.

ca o gura de aer curat

aici vin sa-mi trag sufletul. aici vin ori de cate ori trebuie sa deschid o fereastra si nu am cum si ori de cate ori simt ca imi pierd suflul. tot aici vin cand iubesc sau cand sunt indragostita pana peste urechi. aici vin cand nu gasesc niciun raspuns, aici vin cand am toate raspunsurile. vin aici ori de cate ori am nevoie de intrebarea potrivita fiindca nu stiu cum altfel sa gasesc raspunsurile. asa ca trec prin toate intrebarile din lume ca sa descopar ca uneori n-ai nevoie de un raspuns, trebuie doar sa lasi lucrurile sa treaca. dar, cel mai important, aici vin intotdeauna cat se poate de sincera.


e un exercitiu bun si esential oricarui om: sa inveti sa fii sincer cu tine. garantez ca asa ii vei rani pe ceilalti mult mai rar si te vei pune si pe tine la adapost de propria-ti nehotarare. azi a trebuit sa iau multe hotarari, pe fuga, parca si impinsa putin, n-am avut timp sa ma gandesc la niciuna dintre ele. e ciudat cum ce construiesti in vreme indelungata se termina printr-un simplu cuvant si pe urma nici nu ai timp sa te gandesti la asta sau sa tragi vreo concluzie. dar cica uneori e mai bine sa stii sa cand sa renunti.

in orice caz, azi am venit aici ca sa spun ca de azi nu o sa mai spun nimic. nimic despre deciziile pe care tocmai le-am luat, nimic despre hotararile cu care m-am trezit pe masa, nimic despre aceasta amortire pe care o simt acum in tot corpul si nimic despre aceasta vointa care vrea sa lase, doar astazi, lucrurile sa treaca.

stiti cum unii oameni nu spun niciodata nimic? sau iti povestesc dupa trei luni sau dupa ce lucrul acela s-a implinit? mie nu mi-a stat niciodata in fire asa ceva, dar as vrea tare mult sa-l practic. fiindca mi se pare ca am obosind visand, povestind si entuziasmandu-ma. poate ca inteleptul doar tace si face. si cui ii place sa vada ca nu e asa de intelept pe cat credea? unui intelept care stie cand e cazul sa recunoasca (azi, de exemplu), ca mai are multe de invatat si care e dispus sa invete.

poate revin, tot n-am tras suficient de mult aer in piept pana la ora asta. ce zi!

later edit necesar: nu, nu plec de pe blog. :))

all the things in the Universe

ieri nu intelegeam nimic, mi se parea ca am obosit peste masura, ca ce fac e ingrozitor de gresit (ca habar nu am ce fac), dar nici macar ieri, nici macar in zilele in care simt ca vreau sa mai dorm inca 10 ore nu ma gandesc sa abandonez cursa asta. e ceva ce e in mintea mea in mod constant, e lucrul ala care pentru o perioada m-a modelat frumos si pe care acum il tin strans in brate, fara sa am cu ce sa-l hranesc la fel de mult ca inainte. dar il tin acolo fiindca uneori inima mea ii este de ajuns, gandurile mele ii sunt de ajuns ca sa supravietuiasca si poate sa se si intareasca desi eu nu imi dau seama. fac prea multe lucruri in acelasi timp, oare asta sa fie cauza? oare acum imi pun singura piedica lansandu-ma in multe alte proiecte? nu cred. cred ca atunci cand se vor aseza lucrurile pe care acum doar le astept, o sa pot renunta la multe fiindca acum inca nu spun nu, dar daca mai exista cineva care imi poate citi gandurile, atunci acel cineva stie ce imi doresc cu adevarat, imi intelege oboseala, de unde vine, imi intelege starile si desi nu imi spune niciodata ca o sa fie bine, ma ajuta sa merg pe acelasi drum sau ma ajuta sa nu uit.

eu nu am nicio vacanta in minte si nici nu ma pot gandi la altceva pana cand nu stiu ca ceea ce a devenit un obiectiv pentru urmatoarea perioada nu se va implini. si poate ca se verifica multe lucruri asa, din renuntarile astea, din faptul ca prea putine lucruri mai conteaza, din faptul ca doar asta trebuie sa se implineasca. I'm surviving, my patience is all lost, I am tired but I keep on walking. Toata oboseala asta o sa dispara, entuziasmul meu vine din a face lucruri, nu din a astepta. Nu suport sa astept.

fewer & better

e bine sa tot tai de pe lista, oameni, lucruri, carti, obiective. sa tai, sa faci curatenie, sa nu-ti pierzi vremea, sa nu oferi niciodata o a treia sansa, sa nu ai incredere de doua ori la rand dupa ce ai fost mintit o data, sa tot tai, sa tot faci curatenie, sa nu lasi lucrurile care te deranjeaza de la bun inceput sa ajunga pana in punctul in care te ranesc si devin de nesuportat, sa nu acorzi mai mult timp decat primesti (in unele cazuri), sa iti vezi mai mult de ale tale decat de ale altora, sa ai incredere in cine trebuie si cine merita, sa nu incerci niciodata sa ocupi primul loc in viata cuiva care te pune pe locul al treilea, sa nu crezi ca trebuie sa fii mai bun pentru altcineva, ci sa vrei sa fii mai bun pentru tine, sa dormi un pic cand obosesti, sa crezi ca o sa fie totul bine, sa stii ce ai, cat ai, ce ai facut, sa nu uiti ca o sa fie bine, sa ai rabdare, sa faci totusi lucrurile sa se miste, sa nu-ti uiti niciodata visele, sa le faci sa se implineasca, sa le scrii, sa le spui uneori cu voce tare, sa le razi in nas celor care cred ca nu se pot indeplini, dar sa le indeplinesti pentru tine si nu ca sa demonstrezi cuiva ceva, sa stii ce vrei, sa cauti pana afli ce vrei, sa nu renunti, sa ai incredere, sa tai de pe lista oameni, lucruri, carti, obiective, sa faci curatenie, anotimp de anotimp, luna de luna, zi de zi, you just wasted that second chance today, doar am vrut sa-ti spun, nu ca ar conta, dar te-am taiat si pe tine de pe lista.

lean on

asa de stranii sunt unele zile, zilele in care trebuie pur si simplu sa te confrunti cu mici dureri de familie sau cu situatii pe care oricum nu ai cum sa le rezolvi. sunt aceleasi zile in care pui totul in balanta, privesti in jur, iti amintesti de cate ai realizat, singur sau cu ajutorul unor oameni importanti si stii ca e bine, ca e totul in ordine si ca trebuie sa fie si mai bine, stii ca esti cat de cat pe pamant solid si nu ti-e frica, doar esti obosit. in orice caz, e una din acele zile in care esti doar obosit, poate ti se strange un pic inima, dar mergi mai departe si alegi graul de neghina fiindca, oricat de multe boabe negre s-ar numara in acea gramajoara, tu stii ca exista si parti bune, chiar mult mai multe decat cele pe care uneori oamenii aleg sa le vada triplu sau multiplu.

vad clar sau cel putin asa imi place sa cred.

whatever works, woody allen once wrote. whatever works.