need to feel cozy

sursa

aici, acum

am redescoperit recent blogu lu' otrava si m-am bucurat sa vad ca binele inca atrage mult bine, ca oamenii tot la iubire se intorc si ca poti oferi cu incredere fericire fiindca nu toti oamenii te acuza ca esti cu capul in nori sau fals. sa iubesc sincer, asa am invatat si asa fac si acum, ofer fara sa cer inapoi si fara sa cred ca altcineva e dator sa-mi ofere ceva doar fiindca eu am oferit. de ce altceva sufera oamenii din dragoste? fiindca oferim in speranta ca o sa primim si, cand nu primim, suferim. sa oferim altfel, chiar daca oferim si pentru noi, sa ne bucuram de ceea ce ne oferim noua si altora, iubire sincera, o mana de ajutor, o privire, un gand bun, o cina, o prajitura pe care am luat-o cu noi cu gandul la el sau la ea stiind ca sigur o sa-i placa.

da, realitatea e ca la tot pasul o sa avem parte si de concluzii noi si ca o sa avem poate de-a lungul timpului un numar mic de oameni langa noi, dar cei care vor fi acolo vor fi si cei mai buni fiindca cine e prieten cu toti oamenii nu e prieten cu nimeni.

m-am scuturat cu ani in urma de acest fel egoist de a oferi si de a cere, o revelatie care de atunci mi-a schimbat viata in bine si m-a eliberat, oricat de zanatec ar continua sa sune pentru multi altii. nimic nu e imposibil daca te asculti cu adevarat. sigur ca mai suferi, sigur ca treci prin experiente ca toti oamenii, dar privesti in urma zambind, recunoscator pentru tot, stiind ca ai avut parte de lectii, nu de esecuri, stiind ca totul s-a intamplat fiindca asa trebuia si ca nimeni nu e vinovat de nimic.

si ce oameni am azi langa mine... parca visez, dar nu vreau sa uit ca e, de fapt, realitatea si ca trebuie sa multumesc mereu pentru ei si pentru prezent.

shoulda coulda

verde ursuz

cine mai e verde ursuz, ma intreb. si nu stiu sa-mi raspund. fiindca intre cine eram acum 7 ani si cine sunt acum e o distanta mare. poate ca cei care ma stiu de-atata vreme ar putea sa-mi spuna. nu suport sa nu ma schimb. imi displace ideea de a sti ca lucrurile au ramas la fel. multa vreme acesta a fost motivul care ma facea sa nu pot sta in casa in care am copilarit mai mult de trei zile. simteam ca timpul a stat pe loc, ca eu nu realizasem nimic, ca eram acelasi copil, aceeasi adolescenta, aceeasi studenta.

dar am crescut. acum pot sta acolo, pot privi cum toamna isi face loc printre locurile in care ma jucam, alergam visam. alaturi de un catel si un bunic care acum nu mai sunt. s-au stins amandoi mult prea repede pentru mine si, la rastimpuri, imi amintesc, iar asta inca ma zdruncina. nu te poti impaca neaparat cu unele lucruri. raman acolo, mici dureri, peste care iti treci mana, ca sa te intepe mai putin.

dar eu, eul de acum, sunt aici. intr-un oras din care aleg sa vad mereu partile frumoase chiar daca serile in zona in care locuiesc sunt adesea o imagine clara a unui bucuresti care inca nu are o directie si care inca nu si-a educat locuitorii.

acum pot fi oriunde, pot locui oriunde. atata vreme cat inca mai construiesc un vis, atata vreme cat stiu ca muncesc pentru ceea ce imi place. e o realizare suficienta. suficienta cat sa nu stiu ca nu mai sunt adolescenta de altadata.

lost a self

poti sa fii in conexiune cu tine, sa te cunosti, sa intelegi unde te afli intr-un moment, ce vrei, cine esti, in ce punct ai ajuns si de unde ai plecat. cat de mult te bucuri si cat suferi. ce ai de gand sa mai faci. mie mi se pare ca am uitat sa mai fiu cine stiam ca sunt acum un an si ceva. e foarte greu de explicat, daca nu chiar imposibil. si tare ma tem ca doar memoria imi joaca feste si ca acum un an si ceva credeam la fel, ca am pierdut pe undeva o legatura la fel de importanta.

parca m-au schimbat locurile, nici eu nu stiu. totul acasa, de exemplu, e despre mine, dar eu simt ca exista mai putina atentie din partea mea catre ceea ce stiu ca sunt. suna un pic paradoxal, dar nu e. poate e doar o senzatie data de o alergatura continua. sau poate doar un sentiment de dor de cine reusisem sa fiu la un moment dat. da, asta este. tanjesc dupa un "eu" din trecut desi n-ar trebui, dar sper, chiar sper, ca asta nu ma face sa dau la o parte nimic din ce am acum. si chiar cred asta.

poate ca inca nu m-am desprins de acel sine, poate inca nu inteleg in ce fel ma transforma toata aceasta experienta. dar n-as vrea sa uit de mine, chiar n-as vrea.

luv'er

an out-of-body experience would be and has been to watch you sleep. I always found it peaceful. that because you could sleep like that, deep, profound. I guess I fell in love with the way you slept, as well. 

and then, the way you hugged me. strong, I liked it I loved it how I could sleep on your arm. loved it. morning. oh, how I loved it. 

and then there's that silence two people share. the perfect silence, occasionally interrupted by each other's heart beats. and I'd say I'm not romantic at all. hell I'm not. making coffee for you each morning, now that's something romantic, knowing you'd be awake in a few minutes. loved that as well.
 
but most of it, most of it all, I loved it how you'd look through the shelves. pick that and that and that. borrow them all, read them hungrily and bring them back, asking for more. and bring me yours and growing together.
 
and then there's you, so not caring, so not wanting to read. we made our own schedules. couldn't believe you're the same person yet two people at the same time. 

yet again, it's been a while since I wrote fiction. 

lover. 

iubire etc.

sunt multe cai de a iubi. dar cea mai frumoasa iubire e cea prin care cresti. sa fii pasionat si sa ai o minte frumoasa. o minte atat de frumoasa incat tu sa ti-o schimbi pe-a ta in bine. sa urmaresti cum ceea ce face celalalt te face si pe tine un om mai bun. sa stii ca intre trecut si viitor exista inca altcineva.

cate povesti de dragoste incap intr-o viata? as spune ca una singura, o iubire neconditionata prin care ii iubesti sincer pe cei care aleg sa aiba un rol in viata ta. fara sa ceri ceea ce un om nu poate oferi. e cam cel mai sanatos mod de a iubi fara sa simti ca ti s-a golit inima. ai in tine iubire cat pentru un milion de ani, iubire la care se adauga cea pentru viata, pentru tot ce exista frumos si bun, inclusiv iubirea pentru dorinta de a schimba ceva, iubirea pentru actiune.

poti sa iubesti un om fiindca e pasionat de ceva. nu de tine, poate asta e cea mai egoista iubire. sunt incantatoare mintile pasionate de ceva, inimile care bat intr-un ritm atat de seducator. ii recunosti, nu? pe oamenii aia care par sa straluceasca. si mai sunt oamenii care te privesc intr-un mod pe care acum il recunosti: sinceritate si caldura.

ochii sunt ferestrele sufletului si uneori nu transmit nimic. noroc cu oamenii de la care inveti sa ghicesti in sentimente bune. cand te-nveti cu un astfel de bine, incepi sa cam tai raul de la radacina, din ce in ce mai din scurt. harst-harst.

dar nu despre rau as vrea sa scriu, ci despre iubire. iubirea pe care o oferi fiindca esti pur si simplu indragostit de cineva. de cine e, de ceea ce face, pur si simplu de el, ca intreg. si nu-i sentiment mai frumos ca iubirea. chiar si atunci cand iubesti neconditionat. nu inveti usor sa nu ceri ceea ce nu ti se cuvine. dar cand inveti asta, intelegi ce frumos e sa iubesti asa. si pe urma te indragostesti usor de oameni. fiindca nu raman rani niciodata acolo unde altii aleg sa duca lupte grele.

si zambesti, in sinea ta, amitindu-ti intotdeauna cu drag de minti frumoase. de oameni, ca intreg. oameni de care te-ai indragostit si de care te vei mai indragosti. fiindca iubirea e asa de frumoasa.

no hidden agenda

sursa.

stam zilele acestea la cafea sau seara la cina si ne povestim amintirile, visele, planurile. e bine sa ai pe cineva la cina, chiar daca numai temporar. am invatat mult in ultimele luni, mai mult decat as fi crezut, ma bucur ca mi-am petrecut cele mai toropitoare zile de vara citind atat de mult, inca o luna de temperaturi de august si as fi ramas de tot fara energie.

nu e usor sa faci in fiecare zi inca un pas pentru a-ti indeplini visul, ne confruntam mai mereu cu intrebari la care trebuie sa gasim raspuns in aceeasi zi, alegem sa facem eforturi in momente in care acum un an am fi renuntat, ne depasim limitele zi de zi si asta cred ca e unul dintre cele mai importante lucruri.

vedem ca razbatem de unii singuri sau cu ajutor, ca exista solutii intr-un final, ca reusim sa ajungem mai aproape de ceea ce, acum cateva luni, era doar un desen pe o hartie. ne-am desenat rafturi, ne-am facut liste. am facut planuri, am indraznit. rafturile noastre se umplu, parca nici nu ne vine sa credem ca mai e putin, doar atat de putin. nu suntem ai spatiului, incercam sa ne gasim locul, dar stim ca doar prima cafea bauta in atelier ne va face, de fapt, sa apartinem atelierului, sa fim de-ai casei, cu adevarat de-acolo, sa intram intr-un la care acum visam zambind si cu ochii deschisi.

imi lipseste zilele acestea doar o agenda neagra in care sa urmaresc intregul parcurs al acestor vise. pe langa ceea ce fac zi de zi, au aparut proiecte in care cred, pana acum mi-am demonstrat ca atunci cand crezi cu adevarat in ceva, acel ceva devine posibil si am invatat ca, la cea mai mica indoiala, se pot prabusi multe.

am inceput acum mult timp sa pun visele pe primul plan si cred ca am gasit echilibrul ideal intre o viata pe care o iubesc si un vis pe care l-am indeplinit deja, nu-i asa? fiindca e importanta calatoria si nu scopul final.

pana peste cap

soi de euforie pentru care nu-mi gasesc cuvintele. m-am indragostit rau de viata.

momentum

pas cu pas, din ce in ce mai aproape. n-as putea sa descriu. de fapt, nu vreau. dar s-au schimbat atat de multe. si m-am schimbat atat de mult. am dus multa vreme o lupta cu mine. ma gandesc ca, intr-o masura mai mare sau mai mica, toti ducem. pe a mea am simtit-o ca fiind mare. poate nejustificata in ochii multora (luptele celorlalti tind mereu sa fie nejustificate in ochii nostri), dar mare in ochii mei. nu uriasa, doar mare. si apasatoare. m-a macinat, m-a intristat, m-a dezamagit. m-a facut sa fac prea putin, m-a tinut departe de multe.

numai ca pe urma am invins. am castigat vreo opt batalii din zece. si azi mai am doua, eu asa simt. si e mare lucru, cred ca sunt multi oameni care sunt obiectivi cand isi analizeaza progresele. nu ai cum sa fii multumit de sine daca faci prea putin. daca nu te fortezi sa iti depasesti limitele. daca nu inveti sa descoperi ca poti, in loc sa te incapatenezi sa-ti plangi de mila. le-am facut pe toate. numai ca exista mereu solutii si cai de iesire. chiar exista si sper ca cine nu crede sa aleaga la un moment dat sa vada si o alta cale. sau nu. e alegerea fiecaruia si cred ca asta ne scapa din vedere de cele mai multe ori. ca e alegerea noastra. ca nimic in noi nu e mai puternic decat noi insine.

si sunt inca, de multe ori, slaba in lupta cu mine. dar tin cu dintii de alea 8 batalii. o cifra metaforica, incercarile si reusitele au fost reale.

si cand ma gandesc ca voiam sa va scriu ca ma simt mai mereu indragostita, de oameni, de muzica, locuri si stari.

macar sa stim ca se poate. fiindca se poate.

fac bine ceea ce fac

Poti ramane foarte usor prins intr-un vartej care sa te traga din ce in ce mai jos. Sau poti ramane acolo, pe linia de plutire, intotdeauna acelasi, intotdeauna in aceeasi pozitie. Daca tu nu te schimbi, nimic in jurul tau nu se schimba. Atat cat reusesc sa-mi fac timp, investesc in mine. Dincolo de ceea ce trebuie sa fac, aleg sa nu uit unde vreau sa ajung. Si ieri mi-am dat seama ca fac bine ceea ce fac si ca nu mi-ar strica o doza de extra-incredere. Cred ca m-am trezit cu gandul asta, am dormit vreo 3 ore, dar aceasta concluzie a tinut loc de energie.

Poti sa inveti foarte mult, de la oameni, din carti, din nenumarate alte surse. Si chiar daca uneori pui la indoiala cunostintele acumulate sau nu iti dai seama de ceea ce ai invatat, se ivesc mai devreme sau mai tarziu contexte care iti demonstreaza ca eforturile tale nu au fost in zadar.

Moment emotionant ieri, cand Neagu Djuvara a intrat in librarie. L-am aplaudat toti, inaltandu-ne pe varfuri ca sa-l vedem pe omul-monument, cum l-a numit Liiceanu, un om cu o agerime a mintii uimitoare, la cei 97 de ani ai sai.

Poate abia ieri, inainte de aceasta intalnire, in timp ce luam un pranz tarziu impreuna cu un prieten, un om care a crezut in ceea ce vreau sa fac si a avut poate mai multa rabdare decat mine, mi-am dat seama ca eforturile de pana acum au fost toate facute la vremea lor, nici mai devreme, nici mai tarziu. Ca nu trebuie sa ne zbatem, asta mi-a confirmat, ca trebuie sa mergem pe drumul nostru fiind noi cu adevarat si avand grija sa nu ratam aceasta experienta in vreme ce alergam dupa niste impliniri care sa nu ne reprezinte.

Inapoi la munca, inapoi la incredere.

Va las cu Valentina Lisitsa, foarte cunoscuta pentru felul in care alege sa interpreteze compozitiile clasice.

If you don't work, don't expect results

needsupply.com

http://www.garancedore.fr/en/2012/12/18/yara/

Intre Sunset Park a lui Paul Auster si Anatomia resentimentului a lui Vladimir Tismaneanu, imi regasesc un echilibru ciudat. E evident ca, daca nu muncesti, nu ai de ce sa crezi ca meriti mai mult. Cred ca mai bun portret pentru cei mai multi romani nici ca se putea face. Iar Sunset Park imi place fiindca iti arata din nou oameni care nu renunta, care traiesc cu un putin care ii ajuta sa isi continue pasiunile. Dincolo de niste job-uri prost platite, dai de un Miles care fotografiaza morminte dupa ce nu mai poate fotografia bunurile sortite procedurilor de executare silita. Si de o Alice (sper sa nu o confund) care indrazneste sa faca cele mai nebunesti schite. Isi depaseste limitele, se asculta si indrazneste, cu riscul de a se face de ras in fata celorlalti. Dar reuseste ceva ce ar trebui sa fim in stare cu totii: isi descopera adevarul eu, chiar daca la un moment dat crede ca se afla in pragul nebuniei. Nu spune nimeni ca e usor sau ca descoperirea sinelui nu seamana chiar cu nebunia insasi.De unde sa gasesti mai multa bucurie daca nu descoperindu-te chiar pe tine?

E a doua luna in care am reusit, suprinzator, sa imi depasesc niste limite. Cu bune, cu rele, cu zile mai putin vesele si cu amintiri care inca ma intristeaza, am reusit sa las loc prezentului, asa cum am invatat cu multa vreme in urma. Am mers inainte, chiar si atunci cand tot ce as fi vrut sa fac era sa dorm trei zile, sa nu raspund la niciun telefon si sa imi arunc pe fereastra toate responsabilitatile.

Si nu fac asta. iar responsabilitatile alea sunt multe si sunt recunoscatoare pentru ele. Am responsabilitati, deci exist, nu-i asa? :)) Sper si imi place sa cred ca m-am trezit, ca toata amorteala din vara s-a sters, ca proiectele astea noi de acum, desi in stare incipienta, vor da nastere unor lumi frumoase, unor realitati concrete din care sa facem parte pentru ca am indraznit si, ce e mai important, pentru ca am muncit. Si mi-am reamintit ca asta ma face sa ma implic si mai mult, asta ma anima, asta imi da energie. Pofta de munca vine muncind si cred ca e esential sa nu ne pierdem in nimicuri, in neincredere si in convingerea ca planurile noastre sunt sortite esecurilor.

E o zi plina, e o saptamana plina. Imaginati-va ca traiti un vis, iar visul va deveni realitate.

and I told you to be patient

hisashi shibata

mi-a fost rau trei zile la rand. azi mi-au amortit pana si simturile, insa am reusit sa gasesc, in mod ciudat, puterea de a vedea, mai mult ca niciodata, eforturile facute pana acum, pasii pe care, de ceva vreme, ii fac alaturi de o echipa. si ne miscam timizi, dar increzatori, si ne sustinem reciproc atunci cand nu mai avem incredere ca ajungem la momentul in care vom ciocni un pahar de sampanie: de maine dimineata putem incepe sa lucram. asta asteptam sa ne spunem si uitam sa ne mai comparam eforturile cu ale altora, uitam ca de la o idee, de la un vis, de la o schita, noi ne-am mutat intr-un atelier, uitam ca noua nu ne-a trebuit doar o masa, ci peste o suta de ustensile.


sa avem incredere fiindca ajungem si acolo. sa continuam sa mergem in aceeasi directie, impreuna.

Locuim in suburbiile urii

Am cautat, zilele acestea, sa inteleg, mai mult sau mai putin de la distanta, de ce reactionam cum reactionam. Inainte de a prelua opinii sau, cum s-a purtat in iuresul unei tulburari generale, franturi de pareri, am ascultat pana la capat. E clar ca televiziunile au ridicat un zid in jurul protestelor organizate pentru a salva Rosia Montana, "marele zid romanesc", asa cum scrie aici Andra Matzal. La fel de clar cum noi toti avem ziduri in jurul nostru pe care am ales sa le spargem zilele acestea sau nu. Timizi, am dat la o parte doar cateva caramizi sau, dimpotriva, am descoperit ca nu mai exista un zid si ne-am alaturat protestelor, intr-o forma sau alta. Am descoperit ca nu toti oamenii tineri cred in puterea protestelor si nici in binele pe care il poate face fiecare om in parte: "Ce sanse am eu ca individ?". Multe, iar asta fiindca nu suntem niciodata singuri, vocile care nu se auzeau in comunism se aud acum, voci tinere care nu se mai tem sa spuna ca televiziunile tac si ca stirile "de la ora 5" sunt transformate in tragedii nationale. Noi nu mai suntem doar noi intre granitele noastre, insa vor mai trece poate inca 30 de ani pana cand si cei mai multi dintre cei care sunt responsabili la nivel inalt sa inceapa sa vada acest lucru.

Nu intamplator, cred, am descoperit citind "Anatomia resentimentului" a lui Vladimir Tismaneanu, cateva opinii care au parut sa descrie in avans reactiile din aceste zile. Astfel, Ioan T. Morar descrie resentimentul in trei randuri simple:

Locuim in suburbiile urii
Cand trece trenul
Dam cu pietre.

De aceeasi parere e si Mircea Cartarescu (si, nu-i asa, sa ne gandim ca printre noi exista oameni care il urasc fara sa-l fi cunoscut, locuitori fiind ai acelorasi suburbii ale resentimentelor):

"E limpede ca azi, aici, in Romania suntem cu totii scufundati intr-un sistem al urii. Nu vorbesc de uri si inimicitii personale, care au existat intotdeauna si peste tot. La noi insa ura a devenit sistem, face deja parte, ca un drog, din insusi metabolismul vietii noastre nationale".

Daca am spune "Cine nu uraste si cine nu e resentimentar sa arunce primul cu piatra.", ma tem ca am arunca linistiti cu pietre, orbiti tocmai de ura si de resentimente. Adesea, nu ne credem nici noi pe noi si ne lasam prada vechilor instincte, de dinainte ca ratiunea sa le fi potolit, cel putin pe termen lung sau in cea mai mare parte a timpului.

"In Romania de azi", continua acelasi autor in Anatomia Resentimentului, "traim intr-o cultura a urii, unde ne raportam fata de oameni prin cantitatea de resentiment pe care-o avem pentru fiecare in parte".

Ce ar putea sa se acunda la baza acestei taceri generale? Iata o opinie exprimata in continuarea celei de mai sus si care cred ca ilustreaza cat se poate de bine o realitate a Romaniei din zilele noastre:

"Probabil, deci, ca traim intr-o lume care da fiecaruia iluzia exagerata a valorii personale, inzestrandu-l cu un ego nerezonabil de mare. In parte, egalitarismul comunist, in parte scoala cu pretentii de universalitate au creat o uriasa pacaleala de sine pentru mase foarte largi de oameni."

Ne-am indepartat mult astazi de ceea ce se intampla inainte de '89 cand vorbim de mentalitate? Iata ce noteaza Pierre du Bois in Ceausescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni politice, citandu-l pe Jean-Marie Le Breton*, ambasadorul Frantei la Bucuresti intre 1987-1990:

"Cel care, inainte de toate, trebuie sa incerce sa se hraneasca, sa se incalzeasca, sa se imbrace, nu prea mai are timp liber pentru comploturi". 

Pare o gluma amara sa ne imaginam ca astazi, parafrazand, nu ne mai ramane timp liber pentru proteste. Revin, asadar, la intrebarea "Ce pot face eu, de unul singur, ca individ?". Si raspund ca nu suntem singuri si ca timp liber avem berechet.

Si fiindca problema cainilor maidanezi ne-a fost fluturata zile in sir in mass-media, n-am cum sa nu-i dau dreptate lui Ioan T. Morar: locuim in suburbiile urii si ne hranim cu ea.

Mi-a rasunat in minte un vers dintr-un cantec mai vechi. Numai ca azi a sunat diferit, un cuvant fusese inlocuit: "Uram si cainii vagabonzi". La asta s-a ajuns.

*Jean-Marie Le Breton - La fin des Ceausescu. Histoire d'une revolution, Paris, 1996, p. 19

Io e Te (2012) - Bernardo Bertolucci

Tea Falco in Io e Te (2012)

Play this first:



In sala a mirosit a parfum. Acelasi parfum de la Ateneu, acelasi parfum de la TNB. Pret-a-porter, ne-am spus si-am inceput sa radem. Filmul asta m-a intinerit. Mi-am retrait momente frumoase, poate m-a intinerit muzica, poate Tea Falco mi-a amintit de ceva ce uitasem. O fi fost de vina si parfumul, dar n-am fost in sala, ci in film, cu totul. Cred ca toti traiam acolo, am fost putini in sala, am ras la unison, am zambit de nuante pe care le prindeam imediat fiindca eram atenti, fascinati, indragostiti de ea, de el, de muzica, de fiecare gest. O realitate pe care Bertolucci ti-o face cadou. Zambeste, natangule, si indragosteste-te de viata. Sau cel putin asta mi-a sunat mie in cap. Si-am zambit si inca zambesc si nu-mi iese Tea Falco din cap si nici nu cred ca vreau sa mi-o scot vreodata din inima. La metrou am vazut o fata care plangea.  Era frumoasa. M-am intrebat daca stie ca ar putea sa fie extraordinara. M-am intrebat daca si eu stiu acelasi lucru. O privesti pe Tea si-ti dai seama ca fiecare femeie ar putea fi o Tea. Cum ar fi sa fim noi, noi cu adevarat? Tu y Yo.

acelasi drum

Ma gandeam chiar azi-dimineata la oamenii care muncesc in liniste si care, peste o luna, doua, trei, te suprind cu inca un proiect terminat sau a caror ascensiune le-o urmaresti treptat, intrebandu-te ce mecanism din spate ii anima si ii impulsioneaza atat de mult.

Vorbim prea mult despre ceea ce trebuie, vrem sau ne dorim sa facem. Atat de mult incat incat ne pierdem energia doar prin vorbe si, ce e mai grav, ni se pare ca ceea ce avem de facut e urias si ca ne depaseste. Si, cu toate acestea, e nevoie doar de atentie, de organizare, de o munca pe care sa o depunem continuu.

Inca n-am reusit sa ma organizez suficient de bine, inca ma las prada unui timp liber pe care n-as vrea sa nu-l consum muncind.

Ramane de vazut. Drumul e insa unul care trebuie parcurs, oricat de mici mi-ar fi pasii. De undeva trebuie sa incepem, cum mi-a amintit aseara cineva. Si esentialul e sa continuam sa mergem in directia aleasa, as adauga.

cantec pentru a te face sa zambesti

Stress is working both ways and none of them is working

I wish you'd see this chaos so not me and so much me at the same time
you'd see clothes everywhere and clothes nicely arranged on shelves
you'd see books everywhere and books nicely ordered on tables
you'd see a lot of mess in the kitchen while noticing how neat the cups are
how in the morning I drink coffee and forget to eat breakfast
how I'm always late but each morning wake up very early
wish you'd notice all the nonsense and the meaningful things I'm saying
the firmness and the indecision I'm using when talking
if you'd want, you'd see how every little thing is misplaced
but how everything is in the right corner
you would not find a better place for them
the same way I would not find a more elusive question
but I hope you'll see how I'm responding to myself
saying yes and no at the same time
confident and skeptic.

O calatorie, niste carti, nicio concluzie

De cele mai multe ori, atunci cand plec intr-o calatorie, se asaza lucrurile, se schimba ceva in mine, reusesc sa trag niste concluzii sau sa gasesc niste raspunsuri la intrebari mai vechi. De data aceasta insa, nimic n-a parut sa se clarifice, iar eu n-am reusit sa ma distantez mai deloc de tot ceea ce, credeam eu, am lasat la aproape doua sute de kilometri distanta. Probabil ca, daca as fi ramas acasa, ascultand asta timp de patru zile, as fi gasit mult mai multe raspunsuri.

Trec prin perioade care imi sunt deja cunoscute si de care incerc sa ma scutur. E un stres pe care nu stiu cum sa-l micsorez, asa ca il observ cum trece prin toate acele stari pe care deja i le cunosc. Pe care deja mi le cunosc.

Am fost in Brasov, doar ca sa redescopar un oras ponosit, lasat parca la voia locuitorilor si a turistilor care continua sa se mire de porumbei si sa se bucure de mancarea tradionala, specifica zonei. Prea putin, mi-am spus, si-am simtit cum orasul a scos ce-i mai rau din mine. Sau eu am scos ce-i mai rau din mine. N-am putut sa nu-l compar cu Sibiul, n-am putut sa nu ma gandesc ce diferenta enorma se afla intre el si Cluj si sa nu ma intreb ce se intampla sau, mai bine zis, ce nu se intampla cu acest oras.

De ce cladirile nu sunt renovate, de ce fatadele restaurantelor arata ca si cum nu au mai fost zugravite de cincisprezece ani, de ce domneste o delasare generala cand vine vorba de cersetori, de ce nimeni nu pare sa stie ce ar trebui sa ofere intr-un oras turistic.

Ce-a avut si ce-a pierdut, cam la asta te duci cu gandul, daca ar fi sa ne intoarcem privirile catre trecut. De ce nu si-a revenit insa, dupa ani si ani in care turistii au continuat sa viziteze, increzatori, un oras care nu pare sa fi profitat sub nicio forma de programe de finantare care au schimbat fata altor orase?

Am urcat pe Tampa ca sa descopar ca doar de acolo Brasovul mai tine cu dintii de stralucirea d'antan. Am mers la un concert de orga in Biserica Neagra si m-am bucurat sa vad o sala plina. As merge saptamanal, daca as locui in Brasov. In acelasi timp, nu as vrea sa locuiesc vreodata in Brasov. In Cluj, in schimb, m-as muta oricand.

M-am bucurat de librariile lor fiindca mestesugarii, produsele traditionale, in afara de cele din doua-trei magazine, prafuite si intunecate, lipseau cu desavarsire din Piata Sfatului. Am plecat cu trei carti dupa mine si m-am intors cu opt. Una dintre ele este scrisa de Pierre du Bois si intitulata Ceausescu la putere Ancheta asupra unei ascensiuni politice. Mi-a oferit, in mod cert, o perspectiva pe care mi-o doream asupra modului in care, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu a ajuns prim-secretar.

Iar acum, Paul Auster cu Sunset Park. Nu mi-am revenit dintr-o oboseala care ma face sa reduc socializarea la minimum. Sa raman doar cu cartile, sa faca altcineva ordine in locul meu, sa indeplineasca altcineva toate responsabilitatile. Dar stiu ca nu trebuie sa ma plang fiindca aceasta oboseala vine dintr-o lipsa de stabilire a prioritatilor.

Se pare ca am ales prost anul acesta de multe ori si cred ca mai putine alegeri, mai putina agitatie in directiile gresite ma vor face sa am parte, nu-i asa, de ceva mai putine decizii gresite.

Paf-paf. Sa bat din palme, sa fie ordine, din cele o mie de lucruri, sa existe zece si sa le fac bine-bine de tot. Dar ajungem noi si acolo. Se mai simte cineva la fel?