O calatorie, niste carti, nicio concluzie

De cele mai multe ori, atunci cand plec intr-o calatorie, se asaza lucrurile, se schimba ceva in mine, reusesc sa trag niste concluzii sau sa gasesc niste raspunsuri la intrebari mai vechi. De data aceasta insa, nimic n-a parut sa se clarifice, iar eu n-am reusit sa ma distantez mai deloc de tot ceea ce, credeam eu, am lasat la aproape doua sute de kilometri distanta. Probabil ca, daca as fi ramas acasa, ascultand asta timp de patru zile, as fi gasit mult mai multe raspunsuri.

Trec prin perioade care imi sunt deja cunoscute si de care incerc sa ma scutur. E un stres pe care nu stiu cum sa-l micsorez, asa ca il observ cum trece prin toate acele stari pe care deja i le cunosc. Pe care deja mi le cunosc.

Am fost in Brasov, doar ca sa redescopar un oras ponosit, lasat parca la voia locuitorilor si a turistilor care continua sa se mire de porumbei si sa se bucure de mancarea tradionala, specifica zonei. Prea putin, mi-am spus, si-am simtit cum orasul a scos ce-i mai rau din mine. Sau eu am scos ce-i mai rau din mine. N-am putut sa nu-l compar cu Sibiul, n-am putut sa nu ma gandesc ce diferenta enorma se afla intre el si Cluj si sa nu ma intreb ce se intampla sau, mai bine zis, ce nu se intampla cu acest oras.

De ce cladirile nu sunt renovate, de ce fatadele restaurantelor arata ca si cum nu au mai fost zugravite de cincisprezece ani, de ce domneste o delasare generala cand vine vorba de cersetori, de ce nimeni nu pare sa stie ce ar trebui sa ofere intr-un oras turistic.

Ce-a avut si ce-a pierdut, cam la asta te duci cu gandul, daca ar fi sa ne intoarcem privirile catre trecut. De ce nu si-a revenit insa, dupa ani si ani in care turistii au continuat sa viziteze, increzatori, un oras care nu pare sa fi profitat sub nicio forma de programe de finantare care au schimbat fata altor orase?

Am urcat pe Tampa ca sa descopar ca doar de acolo Brasovul mai tine cu dintii de stralucirea d'antan. Am mers la un concert de orga in Biserica Neagra si m-am bucurat sa vad o sala plina. As merge saptamanal, daca as locui in Brasov. In acelasi timp, nu as vrea sa locuiesc vreodata in Brasov. In Cluj, in schimb, m-as muta oricand.

M-am bucurat de librariile lor fiindca mestesugarii, produsele traditionale, in afara de cele din doua-trei magazine, prafuite si intunecate, lipseau cu desavarsire din Piata Sfatului. Am plecat cu trei carti dupa mine si m-am intors cu opt. Una dintre ele este scrisa de Pierre du Bois si intitulata Ceausescu la putere Ancheta asupra unei ascensiuni politice. Mi-a oferit, in mod cert, o perspectiva pe care mi-o doream asupra modului in care, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceausescu a ajuns prim-secretar.

Iar acum, Paul Auster cu Sunset Park. Nu mi-am revenit dintr-o oboseala care ma face sa reduc socializarea la minimum. Sa raman doar cu cartile, sa faca altcineva ordine in locul meu, sa indeplineasca altcineva toate responsabilitatile. Dar stiu ca nu trebuie sa ma plang fiindca aceasta oboseala vine dintr-o lipsa de stabilire a prioritatilor.

Se pare ca am ales prost anul acesta de multe ori si cred ca mai putine alegeri, mai putina agitatie in directiile gresite ma vor face sa am parte, nu-i asa, de ceva mai putine decizii gresite.

Paf-paf. Sa bat din palme, sa fie ordine, din cele o mie de lucruri, sa existe zece si sa le fac bine-bine de tot. Dar ajungem noi si acolo. Se mai simte cineva la fel?