running

tsolo munkh

uneori - sau poate de cele mai multe ori - trebuie sa te ridici singur. sa te bati pe umar si sa-ti spui ca poti. sa mergi drept inainte, chiar daca e ceata si chiar daca habar n-ai daca ai pornit in directia buna. cand toate lucrurile pe care ti le spuneai par la fel de in ceata, desi sunt pe acelasi drum. cand, desi le repeti, nu mai stralucesc la fel de mult. cand remediu dupa remediu nu mai functioneaza. si-atunci te-ntorci la tine si ai bucuria sa gasesti un om linistit care se poate ridica de unul singur si care indrazneste sa mearga mai departe. e greu sa nu bagi in seama ce spun alti oameni, e greu sa incerci sa mergi drept cand altii se tem pentru tine mai mult decat tine. adica e greu sa te feresti de fricile altora, parca sunt pietre pe care ti le arunca in poala si tu trebuie sa le cari mai departe.

asa ma simt in ultima vreme si nu prea stiu decat cum sa mentin acest echilibru cu mine si sa ma concentrez pe ceea ce, acum ceva vreme, stiam sa fac foarte bine. dar pauza a fost mare, totul s-a imprastiat, iar acum adun si adun, caut, fara sa stiu daca rezultatul va fi asa cum ar trebui sau fara sa stiu daca voi ajunge la vreun rezultat.

dar merg drept inainte fiindca pe loc nu pot sta. e cel mai rau sa stai pe loc. e un loc cald, intotdeauna. te-asezi in pozitie de fetus, te cuibaresti, iti ascunzi chipul intre palme si ramai acolo, la caldura. numai ca peste zece ani te vei trezi tot acolo, in propriul tau cocon, cu regretul de a nu fi mers mai departe, chiar daca paseai direct spre ceata.