24 November 2013

in loc de desert

Cel mai greu e, intr-o dupa-amiaza in care n-ai vrea sa-ti ridici ochii din tavan, sa incepi sa scrii despre lucrurile in care acum nu prea stii daca sa mai crezi. Sa incerci sa scoti din ceata obiecte nedefinite si sa povestesti despre ele. Sa dai raspunsuri pe care te-ai chinuit sa le afli chiar tu in ultima vreme. Si sa stii ca, indiferent de cum te simti, trebuie sa le scrii. Ti se strange stomacul si strangi din dinti. Asa devin un om mai puternic? O sa-mi sara in fata raspunsul ala evident pe care-l ocolesc si de care mi-e frica? Steven Pressfield ar spune ca asta e Rezistenta care incearca sa ma tina pe loc. Asa numeste orice activitate, ganduri sau frici pe care le avem cand facem ceea ce ne place si cand incepem sa nu mai cred, cand gasim scuze, cand ne punem intrebari care nu existau acum un an.

Si vin de-a valma, iar raspunsul pe care-l ghicesc dincolo de randuri nu ma multumeste. Il vad ca pe un sacrificiu sau poate doar asa aleg sa-l vad. De ce trebuie sa fie asa si nu invers? E chinuitoarea marturisire pe care o faci fata de tine ca ai fi putut face mai mult, ca ai fi putut lua alte decizii. E chinuitoarea realitate in care vezi ca nu poti face mai mult, nu acum.

Dar strangi din dinti si incepi sa scrii, pierdut in din ce in ce mai multe detalii si lucruri care nu mai au nicio legatura intre ele. Asta ma face un om mai puternic sau doar unul mai mincinos fata de mine?

1 comment:

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare