cum mi-am zugravit peretii in verde

ieri:

de cand m-am mutat in casa noua am inceput sa imi zugravesc peretii in verde ursuz, zi de zi, putin cate putin. mi-a luat aproape doi ani sa imi dau seama astfel ca in camera mea totul devenise ursuz, ca draperiile atarnau morocanoase agatate de acelasi sistem improvizat si legat cu snur, ca pana si veioza cumparata candva cu mult drag sta acum intr-o parte si arde frecvent becurile pe care le tot inlocuiesc.

teancul de carti necitite sau incepute s-a marit. in colturi, lucrurile au inceput sa se adune in diferite gramezi sub diferite forme si culori. camera se transforma treptat intr-o vizuina, iar eu nu-mi dadeau seama. cumva a inceput sa-mi fie teama sa-i mai vad si in alte culori. dar am ajuns astazi intr-un punct in care aproape totul depinde de mine. poate ca mereu a fost asa, poate ca doar acum mi se ofera pe tava, dar am intins mainile cu incredere si am zambit.

a fost prima schimbare care nu m-a speriat. asa ca astazi m-am trezit din nou la 7, am mancat din prajiturile pregatite aseara, mi-am baut ceaiul, mi-am verificat e-mailurile si am plecat spre redactie zambind. e drept ca afara iarna inca se bucura de drepturi depline, dar nu mi-a mai pasat. poate ca in aceasta liniste voi reusi sa gasesc si drumul cel bun catre ceea ce imi doresc in acest moment.

azi:

ma bantuie fantome ale trecutului. incerc sa nu le aud, sa nu le ascult, dar mi se strange inima, ma supar, ma incrunt, imi vine sa plang de ciuda ca nu inteleg ce s-a intamplat si ca nu reusesc nicicum sa trag linie si sa pornesc mai departe. ma apasa lumea, cerul, blocurile, trecatorii, e o presiune imensa pe care o port pe umeri. ma sperii si nu inteleg cum de reusesc sa ies totusi din casa. as pleca in alta tara chiar acum daca as gasi in mine curajul. ma intreb de ce mi-e frica. poate totul se rezuma, pana la urma, la bani.

as vrea sa scap de sinceritate, dar ma bucur doar ca incep sa tin din ce in ce mai putin la oameni si sa observ, inca de pe acum, ca pot trece zile in sir, saptamani, luni, fara sa mai simt lipsa cuiva. asa ca ursuzul se face si mai ursuz in timp ce reuseste sa construiasca totusi niste relatii lineare cu alti oameni. nimic dramatic, dar nimic pasional.

asta e un punct de cotitura. da, totul e bine daca ma pui sa iti desenez o zi din viata mea, da, totul e frumos, uite ce oameni interesanti, uite ce proiecte frumoase, uite ca vine si primavara. dar nimic nu e bine daca vrei sa vezi cum inauntru e cineva care iti intoarce spatele in timp ce aceiasi ochi te privesc si iti povestesc despre cum lucrurile sunt acum linistite.

imi lipseste o parte din memorie. am trait saptamana aceasta doar pe jumatate. nu am timp, iar asta ma sufoca. nu reusesc sa ma organizez pentru ca nu ma pot desprinde de infinita nelamurire la care oricum nu voi gasi niciodata raspuns.

as vrea sa schimb niste locuri, dar nu stiu cu ce.