spune-i răului tot răul

e cerul pe care l-am privit în ultimii doi ani de zile şi de la care îmi iau acum la revedere. spune-i răului tot răul şi mărturiseşte-ţi ţie însuţi toate păcatele. nu te încrede în nimeni atunci când nici de tine nu mai eşti sigur şi nu uita că singurul om care te poate salva din cel mai negru hău nu e om.

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

(Arghezi, Psalm VI)

aşa că vezi, nu ştiu cum este mai bine. de frică să nu te mânii şi să nu ne dai nouă ceea ce putem îndura. căci nici durerea asta măruntă de care-ar trebui să-mi fie ruşine să mă mai plâng, nici nesomnul şi nenopţile şi neviaţa din ultimii ani nu sunt dovezi pe care să le pot aduna în palme. e praf. e ceea ce a azi e cenuşă pe care nu o mai poţi aduna la loc nicicum. e tot ceea ce am lăsat să se descompună, să se descompună, să se descompună. nu mi-am găsit chemarea, dar uite-mă, nu plec nicăieri. lasă răul să dea năvală peste tot şi să iasă din toate colţurile şi din toate oasele. respir adânc în timp ce de sus ar trebui să se pogoare ca-n filme o iertare ca o ploaie rece de vară. şi-atunci aş inspira un "te iert" adânc, un "mă iert" care ar desprinde pielea necunoscută, haina strâmtă a unui străin. 

aşa de mult mă tem încât voi mulţumi pentru noaptea aceasta.