Despre "un fel de stare de rau"

Cum să uit şi cum să trec peste? Am şi eu limite. Iert şi uit mai mult decât alţii, dar până la un punct. Până în momentul în care spun: de azi nu mai suntem prieteni. E atât de simplu. Pur şi simplu mă îndepărtez uşor de persoana respectivă. Fără să privesc înapoi. Am conştiinţa împăcată ştiind că am încercat. Şi sunt cazurile în care nu îmi pasă. Pentru că renunţ. Renunţ să mai încerc sau să mă mai enervez. Iau o decizie care o să îmi prindă bine. Momentan sunt puţin ipocrită, dar o să treacă, nu prea am ce face. M-am enervat suficient de mult pentru ianuarie. Să mai păstrez ceva şi pentru februarie. Azi am scăpat de un examen, dar greul de acum începe. Joi însă voi fi scăpat de sesiune (cu bine, sper eu). Mi-e teribil de teamă de cele de marţi şi miercuri. Teribil. Uf. Aţi văzut că azi a nins?! În caz că nu se observă, nu e un post prea fericit. Poate primul post mai puţin vesel in a loooong, looong time. Nu că-i mai bine aşa? Nici nu mă mai recunosc.
Azi am încercat să restricţionez accesul pe blog, dar opţiunile sunt anapoda. Ori e public, ori e numai pentru autori, ori e numai pentru autori şi invitaţi. Normal că un străin nu o să-ţi trimită e-mail ca să te roage să îl inviţi să îţi citească blogul, dar aşa aş fi vrut ca persoanele care citesc acest blog numai din plăcerea sadică de a mă analiza într-un mod negativ (evident, ştiu despre cine e vorba) să nu mai poată accesa această pagină. Uf din nou. Şi să nu credeţi că sunt rea. Nu, nu, cunosc persoane cu adevărat rele, persoane care te pot face să plângi şi să te întrebi cu ce ai greşit chiar atunci când nu ai greşit cu nimic. Eu nu vreau decât ca aceste rânduri, pe care le scriu cu plăcere şi din suflet, să nu fie citite şi de cei care nu le merită. Atât. De ce e bine să ne îndepărtăm de oamenii care nu ne plac? Pentru că încet-încet ne fac să fim ca ei.