BCU sau cum am dat peste un ciudat

Când n-ai noroc, n-ai. M-am întors la BCU după o pauză de o oră făcută după cinci ore de citit cursuri. Aproape că nu mai era loc în sala 4. Soseşte şi cartea mea: Lac.
„Nu apucase telefonul să sune de două ori că Vito şi ştia că nu va ridica receptorul. Înainte de pantaloni îşi punea piciorul, ca în fiecare dimineaţă când se dădea jos din pat-oricum, nimic bun nu mai putea să-i vină de acum prin telefon, şi în orice caz mai întâi piciorul.” Aşa îşi începe Jean Echenoz romanul. Sfârşitul e al vostru să-l descoperiţi, eu vă spun doar că merge cu un ceai bun.
În faţa mea, un individ dubios se holbează de când am ajuns. Dau pagina: „De mai multe minute arunca femeii o privire distrată, deşi filigranată de concupiscenţă.” Nu se poate. Măgarul! Ştia Echenoz ce ştia. În spatele dubiosului, ceva mai în dreapta, un tip simpatic şi interesant, captivat, din păcate, de laptop. Decenusuntlaptop, decenusuntlaptop, decenusuntlaptop. Invită-mă la o cafea, te roooooooog! Mai repede, ca să scap de psihopatul acesta din faţa mea. Şi ca să mă convingă să mă rog să îşi rupă un picior când o să iasă din BCU, perversul ăsta s-a aşezat în faţa tipului meu. Până aici ţi-a fost! Nici nu pot să îmi ridic ochii din foaie, că se şi uită. Tâmpitule, NU MĂ UIT LA TINE! Gata, încă puţin şi mă iau de el. Dar dacă e chiar idiot şi mă urmăreşte când plec?! Şi ce să-i spun: Băi nene, ţi s-a urât cu binele? Ce te tot uiţi la mine? Nu, nu ar fi prea frumos. Mai bine asta: Nu ştiţi că nu e politicos să vă holbaţi? Prea amabilă. Dacă te mai holbezi, îţi sparg capul! N-am atâta tupeu. Of, şi tipul meu cel minunat pe care abia îl zăresc dincolo de ciudatul acesta bătrân şi libidinos. Da, eşti bătrân şi urât, urâtule! Dacă ne vom mai întâlni sau nu, doar timpul va decide (sfârşit în coadă de clişeu). În realitate, ne vom reîntâlni cu siguranţă. Sper doar să nu îl mai văd pe psycho. În rest, suntem bine. Voi ce mai faceţi?