Leapşa de dor

Mi-e dor de tufele de crizanteme care înfloreau târziu în noiembrie. Mi-e dor de ploaia care cădea liniştită pe trotuarul copilăriei mele. Mi-e dor de mine venind acasă de la o serbare. Mi-e dor de mine împărţind mărţişoare. Mi-e dor de lunile de aprilie în care adunam zambile şi narcise din grădiniţa din faţa casei. Mi-e dor de ziua în care am plecat la şcoala purtând un tricou galben şi câteva musculiţe au aterizat pe el crezând că e o floare. Mi-e dor de iarna aceea în care am îngheţat cu toţii colindând pe un ger teribil. Mi-e dor de prima căzătură pe gheaţă printre tufe de trandafiri prinşi încă în floare, uimiţi şi ei de sosirea iernii. Mi-e dor de mine când bunicul mă ducea cu sania la grădiniţă. Mi-e dor de dimineţile în care lumina abia pătrundea prin jaluzelele de lemn, iar în curte oamenii se strângeau deja la poveşti. Era duminică. Mi-e dor de mine când desenam câte cinci ore pe zi. Apoi am crescut. Mi-e dor şi de tine, dacă poţi să crezi. Mi-ai spus că mă iubeşti deşi poate nici tu nu o credeai. Ţi-am spus şi eu acelaşi lucru deşi nu te iubeam. De atunci nu am mai spus asta nimănui. Sunt cuvinte prea mari. Am fi ajuns cu siguranţă să ne iubim, dar nu ai mai avut când. Mi-am dat seama mult prea târziu că nu ar fi trebuit să vreau să te pierd. Ani mai târziu, atâţia ani mai târziu, am început să uit. Ştiu doar că mi-e dor de mine, cea de acum doi ani. Apoi te-am cunoscut pe tine şi încă mi se mai face dor de cel mai simpatic ticălos. Te-aş fi putut privi o viaţă dormind în braţele mele. Ştiam că există suişuri şi coborâşuri în orice poveste, dar ţi-am dat drumul. Am renunţat fără să mai încerc măcar. Mi-e dor de tine cum erai atunci. Mi-e dor de mine când nu trebuia să am grijile unui om mare. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să cresc, m-am trezit într-o dimineaţă cu cearcăne şi o cafea în mâna dreaptă. Mi-e dor de Andrei, Matei şi Ela. Cred că, pur şi simplu, mi-e dor. Ţie de cine ţi-e dor?

Leapşa merge la toţi din lista lui Verde Ursuz. Vreau să vă aduceţi aminte că vă este dor.