Ziua în care a nins prima dată

Ningea. M-am uitat pe fereastră pe la opt şi ningea. Mi-am muşcat buzele de ciudă. Nu mai vreau zăpadă. Eu credeam că pot spera la o primăvară timpurie. Şi acum, zăpada asta îmi distruge visul. Ştiu, mă comport ca un copil care nu are nimic mai bun de făcut decât să se plângă de vreme. Dar ştii ce? Ştii de ce mă supără într-atât ninsoarea asta nebună şi superbă? Pentru că nu pot să o împart cu tine. Gata, am spus-o. N-am reuşit să citesc în metrou. Erau prea mulţi oameni în jurul meu, iar drumul a părut mai scurt ca niciodată. Şi apoi, am vărsat cafea pe mine. Nu-mi vine să cred că ninge! O să am două ore de pierdut. Nici pe astea nu o să le pot împărţi cu tine. Mă desprind încet de toate lucrurile inutile şi dăunătoare, lucruri care mă fac să pierd ore preţioase din zi. Mi-aş dori să mă pot trezi în fiecare dimineaţă la şapte. Cred că mi-ar plăcea să împart cu tine cafeaua, dar nu o să se întâmple asta. Tu eşti unul dintre lucrurile inutile şi dăunătoare la care renunţ. Nu îmi dau seama dacă mai ninge. Aici au acoperit ferestrele cu o pânză mare care ţine loc de afiş publicitar. E îngrozitor. Îmi vine să o iau la fugă. Dar tot nu aş scăpa de gânduri. Sunt ale mele, le port ca o haină. M-am săturat de locul acesta, de oamenii plictisiţi şi somnoroşi din fiecare dimineaţă. Dacă ar fi după mine, nu aş dormi deloc. Sorb fiecare clipă, regret fiecare zi pierdută aiurea, ca şi cum mi-aş trăi ultima săptămână. Şi în toate astea e o graba bolnăvicioasă pe care mi-e greu să o înţeleg.
Deschid cartea din nou. Pagina 73. Îmi place cartea asta. Nu-mi place cum e tradusă, dar îmi place titlul. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva. Ştiu. Şi pe mine. În rest, nu mai înţeleg nimic. Nu-mi pot imagina prea bine personajele. Tipa are nevoie de dragoste. A spus asta cu zece pagini în urmă. A zis-o atât de răspicat: Vreau iubire. Ştiu. Şi eu. Semnul de carte e un flyer care anunţă un eveniment, probabil un concert. Nu mă chinui să îl înţeleg. 29 noiembrie. Nu mai ştiu ce făceam în ziua aia. Nu mai ştiu ce făceam nici ieri. M-am simţit întotdeauna deasupra unora prin preocupările mele. Şi cred că am dreptate. Un om care nu se opreşte niciodată asupra lui e un om gol pe dinăuntru.
Aş vrea să mă îndrăgostesc. De-a binelea. Uneori mă tem că nu mai ştiu să iubesc. Teoretic vorbind, nu ar fi imposibil. Urăsc să nu îmi las gândurile să zboare în voie. Daydreaming-ul e portiţa mea de scăpare. Aş vrea să mi se frângă şi mie inima. Tot de-a binelea. Am citit undeva că dragostea adevărată e plămădită din agonie şi extaz. Parca Paler a spus-o. Nu mai ştiu. Mie îmi place asta: Love is friendship on fire. În mintea mea, asta e relaţia ideală. Mă duc afară să văd dacă mai ninge. Mi s-a făcut milă de ferestrele astea mari şi acoperite.
M-am întors. Aceeaşi încăpere cu ferestre nătângi. Nu mai ninge. M-am plimbat aproape două ore. Nu aveam chef să mă plimb şi îmi era şi frig. Am ajuns la 103. Tot nu pot să-mi imaginez personajele din cartea asta. Poate pe Ambre. Sau nu, nici ea nu e suficient de interesantă. Şi nici pe Marc. Pe nimeni. Mă gândesc că e aşa de uşor să scrii o carte. Numai eu nu scriu una. Sunt călăul propriilor gânduri. Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, nu ar fi chiar atât de greu.
Clădirea asta distruge orice urmă de creativitate. Pereţi goi, oameni plictisiţi şi deprimaţi, nimic care să te inspire. Singurul lucru care îi trezeşte e un individ cu o carte în mână. Ce citeşti? Ce citeşti? Ipocriţilor. Patru etaje pline de fete. Ca într-o mănăstire. Mai rău. Ţi-e imposibil să rămâi drăguţă. Uiţi cum e să fii amabilă. La început spionezi, bârfeşti. Apoi te plictiseşti. Eu am ajuns la dezgust. Vreau să ies. Nu aş vrea să fiu în locul unui tip în clădirea asta. Sunt vânaţi. Analizaţi până la sânge. Dezbrăcaţi din priviri. Viol în toată regula. Patru etaje numai cu fete.
Nu mi-e somn. Ciudat, poate cafeaua de azi-dimineaţă chiar a avut efect. Spuneam şi eu asta acum doi ani, când locuiam singură. Că mi-ar plăcea să vin acasă şi să găsesc pe cineva aşteptându-mă. Cu doi ani în urmă. Teribil. Nu-mi plac cunoştinţele. Colegi de liceu uitaţi. Te întâlneşti cu ei când te aştepţi mai puţin. Nu te-ai schimbat deloc. Nici tu. Eşti la fel de măgar.
Dar nu ai cum să le spui asta. Acasă te uiţi repede în oglinda din hol. Nu te mai recunoşti. Nişte măgari, evident. Măcar ştii că ai dreptate.
Am terminat cartea în seara asta. Fereastra mea e mare. Văd tot cerul prin ea. Tot prin ea am văzut azi-dimineaţă primii fulgi de nea. Ningea.