06 January 2009

Ziua în care a nins prima dată

Ningea. M-am uitat pe fereastră pe la opt şi ningea. Mi-am muşcat buzele de ciudă. Nu mai vreau zăpadă. Eu credeam că pot spera la o primăvară timpurie. Şi acum, zăpada asta îmi distruge visul. Ştiu, mă comport ca un copil care nu are nimic mai bun de făcut decât să se plângă de vreme. Dar ştii ce? Ştii de ce mă supără într-atât ninsoarea asta nebună şi superbă? Pentru că nu pot să o împart cu tine. Gata, am spus-o. N-am reuşit să citesc în metrou. Erau prea mulţi oameni în jurul meu, iar drumul a părut mai scurt ca niciodată. Şi apoi, am vărsat cafea pe mine. Nu-mi vine să cred că ninge! O să am două ore de pierdut. Nici pe astea nu o să le pot împărţi cu tine. Mă desprind încet de toate lucrurile inutile şi dăunătoare, lucruri care mă fac să pierd ore preţioase din zi. Mi-aş dori să mă pot trezi în fiecare dimineaţă la şapte. Cred că mi-ar plăcea să împart cu tine cafeaua, dar nu o să se întâmple asta. Tu eşti unul dintre lucrurile inutile şi dăunătoare la care renunţ. Nu îmi dau seama dacă mai ninge. Aici au acoperit ferestrele cu o pânză mare care ţine loc de afiş publicitar. E îngrozitor. Îmi vine să o iau la fugă. Dar tot nu aş scăpa de gânduri. Sunt ale mele, le port ca o haină. M-am săturat de locul acesta, de oamenii plictisiţi şi somnoroşi din fiecare dimineaţă. Dacă ar fi după mine, nu aş dormi deloc. Sorb fiecare clipă, regret fiecare zi pierdută aiurea, ca şi cum mi-aş trăi ultima săptămână. Şi în toate astea e o graba bolnăvicioasă pe care mi-e greu să o înţeleg.
Deschid cartea din nou. Pagina 73. Îmi place cartea asta. Nu-mi place cum e tradusă, dar îmi place titlul. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva. Ştiu. Şi pe mine. În rest, nu mai înţeleg nimic. Nu-mi pot imagina prea bine personajele. Tipa are nevoie de dragoste. A spus asta cu zece pagini în urmă. A zis-o atât de răspicat: Vreau iubire. Ştiu. Şi eu. Semnul de carte e un flyer care anunţă un eveniment, probabil un concert. Nu mă chinui să îl înţeleg. 29 noiembrie. Nu mai ştiu ce făceam în ziua aia. Nu mai ştiu ce făceam nici ieri. M-am simţit întotdeauna deasupra unora prin preocupările mele. Şi cred că am dreptate. Un om care nu se opreşte niciodată asupra lui e un om gol pe dinăuntru.
Aş vrea să mă îndrăgostesc. De-a binelea. Uneori mă tem că nu mai ştiu să iubesc. Teoretic vorbind, nu ar fi imposibil. Urăsc să nu îmi las gândurile să zboare în voie. Daydreaming-ul e portiţa mea de scăpare. Aş vrea să mi se frângă şi mie inima. Tot de-a binelea. Am citit undeva că dragostea adevărată e plămădită din agonie şi extaz. Parca Paler a spus-o. Nu mai ştiu. Mie îmi place asta: Love is friendship on fire. În mintea mea, asta e relaţia ideală. Mă duc afară să văd dacă mai ninge. Mi s-a făcut milă de ferestrele astea mari şi acoperite.
M-am întors. Aceeaşi încăpere cu ferestre nătângi. Nu mai ninge. M-am plimbat aproape două ore. Nu aveam chef să mă plimb şi îmi era şi frig. Am ajuns la 103. Tot nu pot să-mi imaginez personajele din cartea asta. Poate pe Ambre. Sau nu, nici ea nu e suficient de interesantă. Şi nici pe Marc. Pe nimeni. Mă gândesc că e aşa de uşor să scrii o carte. Numai eu nu scriu una. Sunt călăul propriilor gânduri. Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, nu ar fi chiar atât de greu.
Clădirea asta distruge orice urmă de creativitate. Pereţi goi, oameni plictisiţi şi deprimaţi, nimic care să te inspire. Singurul lucru care îi trezeşte e un individ cu o carte în mână. Ce citeşti? Ce citeşti? Ipocriţilor. Patru etaje pline de fete. Ca într-o mănăstire. Mai rău. Ţi-e imposibil să rămâi drăguţă. Uiţi cum e să fii amabilă. La început spionezi, bârfeşti. Apoi te plictiseşti. Eu am ajuns la dezgust. Vreau să ies. Nu aş vrea să fiu în locul unui tip în clădirea asta. Sunt vânaţi. Analizaţi până la sânge. Dezbrăcaţi din priviri. Viol în toată regula. Patru etaje numai cu fete.
Nu mi-e somn. Ciudat, poate cafeaua de azi-dimineaţă chiar a avut efect. Spuneam şi eu asta acum doi ani, când locuiam singură. Că mi-ar plăcea să vin acasă şi să găsesc pe cineva aşteptându-mă. Cu doi ani în urmă. Teribil. Nu-mi plac cunoştinţele. Colegi de liceu uitaţi. Te întâlneşti cu ei când te aştepţi mai puţin. Nu te-ai schimbat deloc. Nici tu. Eşti la fel de măgar.
Dar nu ai cum să le spui asta. Acasă te uiţi repede în oglinda din hol. Nu te mai recunoşti. Nişte măgari, evident. Măcar ştii că ai dreptate.
Am terminat cartea în seara asta. Fereastra mea e mare. Văd tot cerul prin ea. Tot prin ea am văzut azi-dimineaţă primii fulgi de nea. Ningea.

7 comments:

  1. Interesant, nu prea m-am gândit la asta până acum deși simțeam; când este ceva frumos, mi se întâmpla ceva plăcut, este totuși o nuanță de regret "aș vrea să împart cu cineva".

    ReplyDelete
  2. La ce anume nu te-ai gândit? Că ai vrea să te aştepte cineva? Sau că ai ratat primii fulgi? Sunt multe la care m-am gândit eu aici aşa că încerc să îmi dau seama what's in your mind.

    ReplyDelete
  3. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  4. Ştii de ce mă supără într-atât ninsoarea asta nebună şi superbă? Pentru că nu pot să o împart cu tine

    la asta m-am referit

    ReplyDelete
  5. A, am inteles. :) Mi-am dat seama atunci, dar ceva mai tarziu. Cred ca aveam probleme de concentrare.

    ReplyDelete
  6. Anonymous17:28

    Am recunoscut imediat citatul "dragostea e plamadita din agonie si extaz"... si nu, nu e vorba de Paler :D, ci de un alt scriitor, ceva mai comercial: Paulo Coelho. Ca sa fiu si mai precisa, cuvintele sunt extrase din "Vrajitoarea din Portobello" ;).
    LoveJoy

    ReplyDelete
  7. Vai, cum de am uitat? De fapt, cu memoria mea, nici nu stiu de ce ma mir. Ms pt ca mi-ai adus aminte. Mai stii cand am inceput sa scriu imediat dupa ce am terminat-o de citit? :p Cat timp mi se pare ca a trecut de atunci...

    ReplyDelete

With the past, I have nothing to do; nor with the future. I live now. Ralph Waldo Emerson

Don’t pray when it rains if you don’t pray when the sun shines.




îmi ţin fericirea în buzunare, în zeci de buzunare cusute pe dos.

My photo
scriu pentru mine, ca să cresc mare