All my life I’ve been a substitute.

“Un umăr pe care să plângi. O voce care să îţi răspundă noaptea la telefon şi să îţi spună că totul va fi bine. Un zâmbet atunci când aveai nevoie de unul. O cafea când ea nu mai era acolo.”

Şi totuşi, un lucru nu s-a schimbat. Un lucru pe care l-am conştientizat dintotdeauna şi de care m-am temut în egală măsură. Petrece câteva zile cu mine şi o să înţelegi. E ca şi cum mă învârt într-un cerc din care nu pot ieşi. Nici nu ştiu dacă vreau să ies din cercul ăsta, poate că trebuie să rămân aici, poate că fericirea o să vrea să păşească singură în interiorul cercului meu. Şi mai ştiu cum aş putea să calc puţin în afara lui sau pe margine. Să mă las purtată de val, să nu mă mai gândesc la cum s-ar putea sfârşi totul. Dar nu pot. Am mai făcut asta. Sunt întotdeauna îngrozitor de pricepută la previziuni astrale. Sfârşitul e întotdeauna aşa cum mi-l imaginez eu atunci când îmi ascult instinctul. Sau poate atunci nu îmi mai ascult inima pentru că e în vacanţă? Nu pot să îmi dau seama de cine ascult în astfel de momente. Nu pot să trec însă peste faptul că am avut dreptate de fiecare dată, că fiecare pas a fost cel anticipat, că nimic nu m-a suprins, ci dimpotrivă, am fost dezamăgită să văd că totul se adevereşte ca pe o peliculă previzibilă.
Da, fericirea o să păşească singură în cerc. O să mă vadă încă de la departare, fără să mă cunoască şi o să vrea să mă iubească. În cerc, mă va cunoaşte aşa cum sunt cu adevărat şi mă va iubi şi mai mult. Nu-mi va fi teamă să fiu din când în când şi o persoană slabă, nu-mi va fi ruşine să spun că mi-e frică. Voi fi eu, cu bune şi cu rele. Şi o să sper că fericirea mea mă va face o persoană mai bună.
Mă întreb în continuare de ce uneori fericirea noastră se plictiseşte de noi şi pleacă?

Uneori am încercat atât de mult să trag fericirea de mâini, să o fac să calce peste linia cercului, să mă vadă aşa cum mă văd eu. Mi-am dat seama că e imposibil, că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a vedea anumite lucruri. Că trebuie să fim mai sensibili decât majoritatea oamenilor şi astfel, mai frumoşi. Că trebuie să ne oprim asupra unui răsărit şi să îl simţim cu toată fiinţa, că trebuie să spunem oamenilor că ni se face dor, că trebuie să îmbrăţişăm atunci când simţim nevoia. Aşa că am renunţat. Şi de fiecare dată când cineva intră în cerc, mi se pare că muzica pe care până acum o ascultam în surdină începe să se audă din ce în ce mai tare.

Gândurile sunt cel mai frumos lucru pe care îl avem. Cu toate acestea, gândurile m-au făcut de multe ori să iau decizia greşită. Chiar şi acum, mi se învălmăşesc în minte, iar eu nu ştiu ce să spun. Cum să fac să nu le mai ascult, să închid ochii şi să respir în afara cercului?


Se întâmplă întotdeauna lucruri neaşteptate atunci când îţi faci bagajele şi eşti gata de plecare.