„I wonder whether it really exists. You know, this thing you’re keep calling it love.”

Nu am întâlnit în cei douăzeci şi doi de ani decât oameni care se prefăceau că se iubesc. În mod inconştient, vulgar şi bolnăvicios. După un an, doi, trei, zece teatrul ambulant se prăbuşea.
Mă întreb din ce motive se năştea încă de la început.
Nu am ştiut niciodată că ceea ce simt nu e ceea ce simt. Că întotdeauna m-am hrănit cu impresii. Că suntem orbi exact atunci când ar trebui să vedem cel mai clar.
E mai simplu să nu crezi decât să ai impresia că aşa ceva există. Să crezi că ceea ce simţi este iubire deşi peste câteva luni o să dispară. Să te mulţumeşti mai târziu cu amintirile şi cu rănile.
Uitarea nu ne e dată în cantităţi suficiente. Suntem construiţi doar pentru două lucruri: plăcere şi suferinţă. Facem aceleaşi greşeli. La nesfârşit.
Fiinţelor raţionale le va fi întotdeauna greu să ia o decizie bună. Tocmai pentru că instinctul aproape că nu mai contează. Îl auzim, dar e doar o voce sâcâitoare de care scăpăm foarte uşor când vorbim cu voce tare: „Te iubesc.”
Nu ar fi minunat să fie perfect? Şi ce ar trebui să facem ca fiecare clipă să fie trăită aşa cum ar trebui? Fără regrete, fără amintiri, fără foşti, fără foste. Doar prezentul şi persoana pe care o îmbrăţişaţi în acest moment.


Later edit:

Poate ar trebui să nu mai ţin atât la oameni. Astfel nu ar avea cum să mă rănească. Nu aş mai avea aşteptări, nu aş mai crede că un prieten e un om care trebuie să te înţeleagă fără să te judece. Pe de altă parte, nu vreau să mă transform într-un om care nu îmbrăţişează niciodată pe nimeni. Există oameni care nu au încredere în ceilalţi şi care le servesc răutăţi gratuite pentru că au impresia că ceilalţi le merită. Îmi plac prea mult oamenii pentru a ajunge să trăiesc într-o asemenea singurătate otrăvitoare.