It's Raining Outside

I’m crying inside.
Să ne adâncim amândoi în întunericul camerei. Printre perne, aşternuturi. Printre noi. Printre un „te iubesc”, „te iert” si „nu mai plânge”. Spune-mi că o să fie bine. Că până în zori nu vom mai exista decât noi. Că mâine vei fi încă aici.
Nopţile nu se mai termină pentru mine. Încetează să mai fie nopţi în momentul în care îmi dau seama că nu vreau să adorm. Că nu îmi pasă de ce va urma. Cearcănele au fost întotdeauna o parte din mine.
Mi-e dor. De tine. De buzele tale, de genele tale, de mirosul tău. De un „tine” inexistent şi perfect. Un „tine” care nu m-ar face să sufăr. Un „tine” care nu m-ar face să plâng. Numai că încă nu te-a inventat nimeni.
Fizic, mi-e rău. Psihic, mă îngrozesc şi nu mă recunosc. Sunt o umbră. Mă simt ca o umbră, dar încă par în stare să merg de una singură. Cele 59 de kilograme vor deveni 50.
O îmbrăţişare de-a ta face cât o mie de cuvinte. Habar nu ai.
Să adormim cu fruntea pe braţul lui. Mâine nu va mai fi acolo.
Mă tem îngrozitor ca nu cumva sfârşitul a tot ceea ce există acum să se transforme în ceva teribil. Mi-e rău. Am mai spus asta. Nu vreau să adorm dacă nu eşti lângă mine.
Singurătatea poate fi trăită şi în doi. Noi. Amândoi.


P.S. Dianei, ca să ia o pauză de la Tournier. :p