Astăzi nu ţin la tine

Scriu. Asta fac de câteva zile. Scriu multe pagini pe zi, de dimineaţa până la opt seara. Nu mai scriu pe blog, dar scriu. Deşi este obositor, mi-ar plăcea să scriu în fiecare zi. Nu despre Isabel, nu despre Daisy şi în niciun caz despre Newman. Mi-ar plăcea să scriu despre personajele mele, nu despre ale altora. Cu siguranţă nu m-aş plictisi. Nu am voie să scriu frumos. Trebuie să scriu plictisitor şi corect. Să nu înjumătăţesc frazele. O Sylvia Plath ajunge. Mi-ar plăcea să citesc un roman scris ca un blog. Am mai zis asta? Da, am mai zis asta. În care personajul, un tânăr student îşi povesteşte ultimul an din viaţă. Cu tot ce a însemnat el, cu bucurii, cu despărţiri, cu orele de nervi, cu examene, cu gânduri, cu minciuni, cu sentimente, cu tot ceea ce este el învelit de două coperţi. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că gândesc prea mult. Nu ştiu la ce vă gândiţi voi tot timpul, dar pe mine cele mai multe gânduri mă frământă teribil. Şi sunt atât de multe încât în curând vor răsări în urma paşilor mei. O să luaţi metroul şi o să călcaţi pe gândurile mele. „Uite, azi-dimineaţă a crezut că o să piardă metroul!”
Am impresia că toţi cei din jurul meu iubesc. Că toţi au pe cineva la care ţin sau pe cineva care ţine la ei. Am văzut că sunt puţini cei care îşi sincronizează iubirea. Cum ar fi să avem nişte ceasuri cu nişte ace de termostat şi să ne fixăm în fiecare zi cantitatea de iubire? „Azi o să te iubesc foarte mult. Prin urmare, şi tu trebuie să mă iubeşti la fel de mult”. Şi amândoi, ochi în ochi, aţi întoarce arcurile până când acul ceasului s-ar opri la „foarte mult”. Desigur, s-ar putea să vă certaţi şi atunci ar trebui să vă setaţi iarăşi ceasurile la „astăzi nu ţin la tine”.