serios vorbind

eu ce fac? pe bune, acuma, ce fac? uneori imi zic ca asta e, gata, asta a fost tot. nu pot sa privesc peste 30 de ani. ma razvratesc de o mie de ori intr-o singura zi. apoi ma calmez. imi pipai mainile sa vad daca mai exist, daca mai sunt inca aici, langa mine. ma privesc in oglinda si-mi vad gandirea: ti s-au alterat principiile astea, ti s-a zgariat inima aici un pic, ti s-au instalat niste dureri de cap, ti s-au obisnuit ochii sa priveasca numai in jos.

esti aici, uite. ai jobul acesta, TU poti sa faci asta desi nu credeai. mereu ai crezut ca nu poti sa sari niciun hop. dar te-ai adaptat mai usor decat credeai, ai infruntat lucruri mai putin grave decat alti oameni. ("asta pentru ca m-am ferit de ele!" si-ncepi sa razi, dar o umbra de tristete iti apare pe chip). esti aici, ai jobul asta, te descurci, e bine ca vrei mai mult. doar ca uneori iti vine sa fugi si sa plangi o mie de ani si pe urma stii ca nu ai dreptul pentru ca in acelasi timp alte cateva milioane de oameni ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. asa ca iti imbratisezi tristetea si o alinti, ii spui ca va fi bine.

uneori imi vine sa fug departe si sa plang o mie de ani. dar stiu ca nu am dreptul, in acelasi timp alte cateva milioane de oameni si-ar dori sa fuga si sa planga o mie de ani. sunt aici, imi spun, si ma imaginez mereu in alta parte. mi-am educat mintea sa creada lucruri pe care inainte nici nu le gandea. si e bine, asa incepe schimbarea. nebunia. nu vreau sa cred ca si lucrul pe care il gandesc acum si pe care l-am scris de nenumarate ori, ar putea fi adevarat. azi nu vreau sa-l mai scriu, mi-e suficient ca ma tem de el. nu vreau sa iau lucrurile incet, ma grabesc sa traiesc, mi se pare ca am de recuperat ani, nu pot sa privesc inainte, peste 40 de ani.