simple things

azi am descoperit simple romania si am retrait momente din locuri la fel de frumoase. ne reintoarcem, dupa o viata in care acumulam, alergam, strangem, fara sa stim nici noi de ce sau pentru cine, la cele mai simple lucruri. cred tare mult ca in locuri precum Maramures oamenii inca nu au uitat ce e mai presus de lucrurile materiale. iar asta se vede din acea simplitate pe care noi acum o cautam, sufocati de o viata mult prea aglomerata.

simpleromania.com

una-alta

parca am locuit intr-un dovleac luna asta. suntem in 31 si se incheie una dintre cele mai frumoase luni pe care le-am trait vreodata. pare mult? exagerez? nu. a fost minunata fiindca am trait-o intr-o liniste aproape deplina, inconjurata de oameni extraordinari. au fost "de vina" si lumina asta de toamna si vremea frumoasa de afara, mica excursie la sibiu, micile-marile realizari, diminetile petrecute alaturi de niste prieteni inca noi, inca proaspeti intr-o poveste care mai ca se scrie singura.

si o spun fiindca las lucrurile sa se desfasoare in voia lor, fac doar acei pasi pe care stiu ca ii pot face si ma retrag din orice loc sau context in care simt ca energia mea se consuma fara sens. e o incrancenare de-a mea mai veche, o incapatanare pe care acum o educ si n-o mai las sa-si faca de cap.

ai crede ca inveti multe cand treci prin momente de suparare. insa, cel putin pentru mine, adevarul e cu totul altul: am invatat multe in aceasta luna in care am vazut totul mult mai limpede, in care am inteles cat de urias poate fi putinul pe care credem ca il avem uneori. si ca nu suntem niciodata singuri.

si-am mai inteles si ca intotdeauna e bine sa ne analizam reactiile in relatia cu alti oameni pentru a nu judeca gresit si pentru a nu uita, asa cum am citit astazi, ca suntem toti oameni in devenire si ca, intr-adevar, nimeni nu e perfect.

si-mi place cum lucrurile pot merge intr-o directie a lor, in timp ce eu aleg un drum pe care nu te vei poticni de niciun fel de incrancenare.

cover

foam dome in USA

un buton mic pe care apas, in interiorul meu, si gata, se face liniste. nu ai de ce sa stai in fata furtunii daca ai unde te adaposti. si nu toate furtunile te fac un om mai puternic, unele te naucesc si-atata. te fac mai firav si te fac sa te pui, cu totul, sub semnul indoielii. si-atunci faci pauza, si liniste, si tot.

just keep on shooting 'cause I don't feel the blow

revisiting

verde ursuz

20% dintr-un weekend minunat.

lungul nasului

What you take for granted, someone else is praying for.  

 

Am zile in care energia mea pare sa vrea sa ma tarasca inapoi in pat. S-a risipit putin din acel sentiment pe care il comparam cu lumina galbena de octombrie. Asta fiindca am dormit putin, fiindca nu m-am organizat cum trebuie, fiindca m-am enervat cand nu era cazul. Iar astea mi se citesc astazi pe chip si-mi tin ochii intredeschisi, cat sa vad cat mai e pana cand voi putea sa ma retrag in pat cu niste supa calda. Asa functionez. La intervale mai mari de timp, bateriile par sa aiba nevoie de o reincarcare insa. Ceva e totusi diferit de data asta. Mi-am dat seama ca realitatea pe care o traim ne prieste mai mult decat cea pe care o construim in mijlocul alteia deja construite de altcineva. Mi-au priit, asadar, niste zile in care totul a fost armonie, gandurile mele au fost mai linistite ca niciodata, iar eu am trait undeva intre realitate si visare. Imi spun mereu ca e bine cum e acum, ca nu trebuie sa-mi agat eforturile de un scop anume, ca doar munca ma va aduce mai aproape de ceea ce stiu ca intr-o zi va exista. N-am renuntat insa la vechea dilema: putem face mai mult? Si daca da, cu ce cost? Ce sacrificam?

Nu sunt omul care sa dea la schimb prezentul pe un viitor care nu ne e garantat de nimeni. Da, cred ca orice se poate implini, dar pentru asta trebuie sa stim sa fim prezenti aici fara sa ajungem peste ani sa spunem ca am sacrificat cine stie ce. Dar oamenii uita asa ca, mai stii?

Cred mult ca mai degraba locul sfinteste omul. Asa ca asta caut, caut locul, locul deja creat, realitatea deja aproape de aceasta armonie pe care o regasesc numai in unele contexte, pe langa cea pe care am invatat sa o port cu mine zi de zi.

Imi faceam ieri griji degeaba. Ma rog, financiare. Asta pana cand, dupa vreo 15 minute in care sub linie totalul avea un mare minus in fata, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Am crezut ca am mereu grija sa nu uit ca astfel de lucruri nu ar trebui luate de-a gata si n-ar trebui sa credem ca ni se cuvin, pur si simplu. Dar uite ca ieri, sub presiunea unei alte nopti dormite numai pe jumatate, am uitat si eu de mine si mi-am facut astfel de griji. Mi-a fost rusine ca ma suparau tocmai astfel de ganduri. Mi-a fost rusine ca, fie si numai pentru o clipa, uitasem ca am deja tot ce imi trebuie, mai mult decat necesar, dar oricum suficient pentru a face mai departe un pas. Nu mare, nu marimea pasului conteaza, ci faptul ca il poti face. Si era totul acolo, cu o casa, masa si niste bani pe care nu-i primeai cand ai fi vrut tu, iar asta ma supara.

Nu mi-am mai vazut de lungul nasului si-am uitat ca altii nu au casa. Nu vorbesc de mancare, de acces la informatii si la educatie, incep prin a spune ca alti oameni nu au nici macar o casa. Si nu au familie si nu au pe nimeni.

Asa ca azi imi vad de lungul nasului si sper sa nu mai uit asta vreodata. Merg sa dorm, sigur ma voi trezi cu ganduri mai... odihnite.

zile si...

James Todorov

www.stylezeitgeist.com

Violaine Ulmer gallery window

Sunt zile in care n-as vrea sa vorbesc cu nimeni. Zile in care sa nu cobor din pat, sa ma ascund sub paturi, sa dorm, sa beau multe ceaiuri, sa apuc sa vad un film cap-coada, sa citesc, sa nu stiu ce am de facut maine, sa nu stiu unde trebuie sa ajung, ce trebuie sa fac, sa nu stiu ca munca va incepe la 8 si va continua pana tarziu, spre seara. In astfel de zile ma deranjeaza mai mult decat de obicei zgomtele prea puternice, sunetele prea stridente, vocile inutil pitigaiate, rasetele mult prea ascutite.

Ma simt, in astfel de zile, mai putin eu si parca si inspiratia e mai putina. Pot sa zambesc frumos si sa imi vad de ale mele, dorindu-mi in tot acest timp sa fiu in alta parte. Sunt zile in care drumurile din punctul X pana in punctul Y ma obosesc peste masura, mai mult ideea decat drumul in sine.

Dar astfel de zile sunt rare, asa ca le privesc doar ca pe niste pauze (pe care, iata, nu apuc sa le iau decat pe sferturi si poate nici atat) de care am nevoie din cand in cand.  Intr-o astfel de zi as vrea, daca as putea, sa nu raspund la telefon si sa nu vorbesc cu nimeni. Doar o zi in care nimeni sa nu ma intrebe ce fac, dar toata lumea sa stie ca sunt bine si ca vreau doar sa ma odihnesc putin. Sa fie liniste si sa ma pot bucura de o zi in care marele univers sa devina mic si sa se restranga un pic doar in jurul meu, doar o zi in care sa traiesc in aceasta irealitate imediata, cum ar numi-o Blecher. Poate ar trebui sa-l recitesc, cum de l-am uitat tocmai pe unul dintre preferatii mei?

evident, astfel de zile se ivesc si atunci cand raman in urma cu somnul, cand in loc de joi cred ca e inca marti si cand mi se pare ca nu mai am timp pentru nimic cand, in realitate, eu sunt cea care se misca mult mai incet.

am inima in trei case

Daca ai o casa, esti un om norocos. Asta fiindca altii nu au nici atat sau au avut si au pierdut-o. Daca ai doua case, poti sa te consideri un om care are deja mai mult decat ii trebuie. Daca ai inima in trei case, nu te simti deja binecuvantat?

tove lo - out of mind

e toamna si...

... cine are dreptate intr-o poveste care pare ca se repeta si, totusi, nu e deloc aceeasi? mi se pare ca adesea suntem purtati de muzica, nu de actiuni constiente, nu de noi insine si ca ne trezim imbatati de o stare, nu de fapte concrete. sau poate doar asa sunt eu, habar n-am. traiesc poate un pic prea mult in prezent, nu mi-as fi imaginat ca o sa zic asta. ancorata intr-un prezent cu margini mici inspre trecut, dar maricele inspre viitor.

si acum am ajuns din nou in acea etapa in care schitele se fac si se refac, in care arunc foaie dupa foaie, imi duc palmele la tample, inchid ochii si incerc sa imi imaginez ceva ce inca nu exista. nu trebuie sa existe. nu vreau sa vad ceva ce a mai fost deja facut. am sansa de a crea ceva chiar unic. nu o copie. chiar daca in mintea mea se vor aduna idei deja lansate. linii deja trasate.

rezultatul va fi unul unic, va fi mereu concluzia acestor zbateri si procedee pe care nu le inteleg, carora nu le dau de cap, care ma macina si pe care le iubesc in egala masura. si scrisul, scrisul e o parte prea mare din mine ca sa pot renunta vreodata la el. ma tine in priza, ma tine alerta, poate in legatura, poate prea in legatura cu mine uneori. dar e ceea ce ma tine aici, aproape de cine stiu ca sunt in contexte in care nici n-ai spune ca sunt eu. si poate ca nici eu nu vreau sa uit de cine sunt in unele ore si-atunci am nevoie de blogul asta ca de apa. sau de un caiet. sau de gandurile mele pe care sa le pot insirui ca intr-o postare. acum adorm cu o imagine in minte si ma trezesc cu aceeasi.

ce sa mai adaug, ce sa mai sterg? e a mea realitatea asta, eu o traiesc? ii acord prea multa atentie acestui vis inca in stare semi-latenta, inca la un pas mic aproape de punctul culminant in care eforturile noastre vor fi rasplatite printr-o prima piesa finalizata? ale noastre si ale atator oameni care au crezut in noi. in mine. in ceva ce nici nu exista inca la vremea aceea. de la o zi la alta, nici nu avem cum sa stim daca lucrurile sunt bune, daca luam deciziile corecte. poate ca avem cu totii un destin, poate ca intr-adevar exista lucruri scrise, menite, pentru fiecare dintre noi. si poate ca ni se intampla toate sau numai unele in functie de ce gandim in anumite momente. nu e asta karma? nu stiu cum sa le asez in ordine sau daca sa cred in astfel de miscari ale universului. voi cum le vedeti?

un pic de melancolie de toamna.

 

Viata noastra e o gradina. Privesc inapoi si ma bucur ca, de fiecare data, am facut curat. Ca am destelenit, ca am smuls de la radacina buruieni, ca am astupat gauri, ca am netezit si am batatorit pamantul acolo unde fusese sapat prea adanc si prea dureros. Am strans frunzele uscate si le-am pus deoparte. Le-am ars sau le-am lasat sa le usuce. Le-am privit ca pe o toamna care dispare odata cu apropierea iernii. Am lasat loc pentru plante noi. Pamantul proaspat si negru se vindeca intotdeauna singur, atata doar ca trebuie sa-i cureti suprafata. Sa nu lasi stratul de frunze sa devina prea gros, sa nu le lasi sa putrezeasca si sa acoperi pamantul care stie intotdeauna cum sa se reinnoiasca singur. 

In gradina noastra noi putem face aproape tot ce vrem. Nu putem opri ploaia, dar trebuie sa stim ca si dupa cele mai lungi perioade de ploi, pamantul se va inzdraveni, va inghiti apa si noi plante vor creste. In gradina noastra suntem atenti la ce lasam sa creasca si la ce smulgem sau taiem. De o astfel de gradina trebuie sa avem mare grija, sa o vedem intotdeauna ca pe ceva pretios in care nimic nu ar trebui calcat in picioare. Viata noastra chiar e o gradina in care ar trebui sa ne bucuram de soare, de ploi, de iarna. Am facut o analogie care poate nu-mi sta neaparat in fire, dar n-am putut sa nu observ cum in ultimul an s-au schimbat atat de multe, cum am reusit sa fac efectiv loc unor oameni noi, cum am avut grija sa schimb aproape tot si sa stau acum in mijlocul unei gradini de toamna absolut minunate.

e soare si...

... e bine.

am pus in balanta multumirea de moment si ceea ce ne-am dori sa se intample intr-o zi. o stire imi ajunge la urechi, despre un artist local, de 40 de ani, care a facut infarct si care acum e in coma. din cauza epuizarii. munca si pasiune, o relatie din care invinge stresul.

sa nu-l lasam, imi spun. sa nu lasam stresul sa umbreasca ceea ce ar trebui sa fie cea mai frumoasa calatorie. sa nu lasam grijile sa macine un prezent pe care nu-l mai recuperam vreodata. sa punem in balanta ceea ce avem cu ceea ce ne dorim si sa ne promitem ca facem totul in mersul timpului, un timp care sa ne permita sa ne bucuram de soare intr-o duminica dimineata.

sa lenevim uneori si sa zambim pana cand ne dor obrajii. sa muncim, sa iubim, sa mancam cu pofta si sa inchegam prietenii. sa stim cand sa luam o pauza, cand sa ne felicitam pentru ceea ce am facut, cand sa o luam de la capat.

si sa nu uitam sa ne fim recunoscatori si sa ne multumim. si sa fim recunoscatori si altora si unei stari prezente pentru care, poate, noi nu am facut nimic. sa spunem "multumesc" si sa zambim chiar si pentru ca e soare. fiindca altii nu-l pot vedea, iar noua ne poate umple inima de bucurie.

in urechile multora poate suna prostesc, dar ajungi sa nu-ti mai pese. fiindca privesti in jur si esti un om multumit, cu multe vise implinite si cu viata pe care ti-ai dorit-o. vrei mai mult si muncesti pentru asta. si crezi in optimism si-n jumatatea plina a paharului. fiindca le pui in balanta si nu vrei sa-ti dea cu minus.

si cam atat

as vrea sa nu mai fac unele lucruri pe care spun ca nu le fac. mi-am dat aseara seama, noroc cu oamenii mai intelepti, ca eram ca un cizmar care umbla descult. si nu vreau sa fiu nesincera cu mine si sa propovaduiesc principii pe care eu nu le aplic. dar cred in ele. asa ca acum ma pliez dupa aceste convingeri si-o sa am mai multa atentie la... neatentie.

cred ca am noroc de sfatuitori buni. oameni care in doua cuvinte ma pun la punct fara sa ma puna la colt. sfaturi pe care le primesc si care ma fac sa ma incrunt fiindca sunt incapatanata. dar imi dau seama ca ei au dreptate. stiti cum suntem noi convinsi ca mereu stim mai bine decat altii? ca stim ce e mai bine, cum ar fi mai bine, ca e gresit, ca noi am face altfel?

uneori, dar numai uneori, oamenii care ne-au demonstrat ca tin la noi chiar pot sti cum ne e mai bine. si, cum spuneam, prin doua-trei cuvinte, reusesc sa ne faca sa intelegem ceea ce refuzam cateodata sa acceptam doar fiindca ne-am nascut in luna lui mai.

e frumos, l-am compus in baie

Let's work our magic in the same direction
Let's do the tricks others don't know
Let us not fear
'Cause it is only love.

binele

azi am calatorit un pic in timp, spre Bucurestiul interbelic, intr-un loc in care domnul care servea era si patron, si chelner, si casier. zambea, te privea cu multa atentie, se misca incet, aproape greoi si parea sa aiba la dispozitie tot timpul din lume. 

a zambit cand mi-a spus ca nu mai are supa crema de spanac, mi-a zambit atat de intelegator ca aproape mi-a venit sa-i cer eu iertare ca cerusem fix tocmai ce nu avea. si-o muzica veche, melancolica, dintr-un radio care avea mai mult de cincizeci de ani si care, supriza, functiona. 

perdele ponosite, ai fi zis, dar cu un farmec aparte, langa un pervaz masiv, din lemn baituit. lumina palpaia din cauza unor lampi mici care pastrau un semi-intuneric ce mi-a adus aminte de multe dintre momentele din copilarie: o semi-lumina la care ti se citeau povesti, o semi-lumina la care iti imaginai lumi intregi, dincolo de granitele realitatii de la sase ani. 

parca nici realitatea de acolo nu parea tangibila. sa fi fost 2013 sau nu? un vechi frumos si melancolic. la adapost de lume, de chipuri, de prea multa galagie. un soi de dupa-amiaza de sambata, ca pe vremuri. 

si daca adunat, ceva mai tarziu si in alt loc, primesti si-un zambet, poti spune, cu siguranta, ca ai avut o zi perfecta.

fix asa

Nu mai am, de foarte multa vreme, indoieli in legatura cu locul in care trebuie sa fiu. E bine asa cum e. Sunt curioasa si mereu increzatoare cand vine vorba de viitor. Asta fiindca ori de cate ori privesc in urma inteleg si mai multe, imi dau seama de si mai multe legaturi si raspunsuri care s-au inchegat in timp. Pana la urma, totul se leaga si iti dai seama ca un alt pas te-ar fi dus cu totul altundeva, insa cea mai mare revelatie e sa iti dai seama ca tu iti controlezi singur viata. De la simpla decizie de a-ti face dimineata un ceai in loc de cafea pana la a alege sa fii fericit sau nu, sa iti urmezi visul sau sa-ti plangi de mila, sa crezi ca esti singur sau sa descoperi in jurul tau prieteni suflete pereche.


Altfel spus, tu iti formezi singur viata, nu te lasi purtat de ceea ce iti imaginezi ca vine dintr-o forta exterioara pe care nu o poti controla. "Soarta!", spun unii. "Asta e situatia si nu pot face nimic sa o schimb", mai spun altii, in contexte in care, culmea, doar ei detin controlul.


Nu spune nimeni ca e usor. Nu e. Trebuie sa depui eforturi zi de zi si sa iti mentii ritmul asta pe termen lung. De fapt, pana la sfarsitul vietii. Rasplata e insa una uriasa: esti recompensat la tot pasul prin impliniri pe care poate acum doar ti le imaginezi. Vorbesc aici de o alegere sincera, cea de a-ti urma visul. Si nu ai doar unul, cu siguranta nu ai doar unul. Eu l-am ales pe cel pe care, momentan, am simtit ca trebuie sa il continui toata viata. Pe langa el sunt altele care par sa se potriveasca, sa se lege, sa i se adauge.

Acum aproape doi ani, in timp ce masuram si taiam niste materiale, sub lumina unei lampi fixate deasupra mesei, mi-am dat seama ca, indiferent ce o sa vreau sa fac, trebuie sa aiba legatura cu o astfel de munca din domeniul creativ, ca trebuie sa lucrez cu mainile, ca trebuie sa creez, ca ideea din minte si, mai apoi, de pe hartie, trebuie sa devina realitate concreta care sa isi urmeze mai departe un curs al ei. Azi, intr-un atelier, in atelierul meu, al nostru, un atelier in care inca mi se mai pare ca traiesc un vis cand pun caietul cu schite pe masa, privesc in urma si mi se pare ca vad un miracol. Miracolul de a visa, de a crede, de a indrazni si de a face niste pasi.

Din acel moment, s-a schimbat totul in bine. Iar eu am invatat cum sa ascult mult mai mult de mine. Si sa fac mult mai mult doar fiindca am vazut ca pot. Am invatat sa am incredere ca pot face multe lucruri noi. Si-am invatat sa nu ma tem de nou, ci sa-l imbratisez. Sunt multe experiente eliberatoare, cred ca e bine sa descoperim cat mai multe. Sa ne depasim limitele. Sa credem ca putem face ceea ce ne propunem.

Oamenii nu pot face ceea ce nu isi pot imagina. Daca cineva nu isi poate inchipui ca peste trei ani va avea un atelier la Paris sau ca va putea calatori toata viata, daca nu crede, atunci nici macar nu va depune vreun efort in directia respectiva. O sa-si spuna singur ca e imposibil, ca e prea greu, ca are nevoie de bani, de multi bani, ca altii au noroc si ca mediul ii e nefavorabil. Dar cum ar fi sa incerci? Sa te vezi acolo si sa incerci, pur si simplu? Sa faci un pas si sa descoperi, cu suprindere, ca lumea nu iti este impotriva, ci chiar vrea sa te ajute. Ca daca in jurul tau ai oameni care nu cred in tine, vei descoperi, odata pasul facut, oameni care cred in tine chiar daca te-au cunoscut de o ora.

E un miracol si-as vrea sa-l traiti cu totii, sub o forma sau alta. Si totul pleaca din inima, o ascultam si o sa stie sa ne spuna pe ce drum sa o luam. Sa ne intrebam ce vrem, de ce vrem ceea ce vrem si ce ne face fericiti. Si, ce e mai important, sa nu ne fie frica. Fiindca traim intr-o lume in care fricile au capatat forme noi, forme pe care inainte nimeni nu si le-ar fi imaginat, nu la acest nivel: ne e teama de noi, teama de succes, teama de iubire. Ne e teama de noi ca vom reusi si ca nu vom sti cum sa ne comportam. Ne e teama ca s-ar putea sa iubim enorm si ca s-ar putea sa suferim din cauza asta. Ne e atat de teama incat uitam de un lucru esential: bucuria de a trai.

nu o dieta te face frumos

iubirea, fericirea, linistea au insa niste efecte care ti se cunosc pe chip. sa zambesti asa, macar sase zile din sapte daca poti. si sa te comporti ca si cum tot ce ai vrea sa ti se intample s-a intamplat deja. nu stiu daca intelegi cum functioneaza. te bucuri, pur si simplu. tu iti vezi de ale tale si iubesti viata asta asa cum este. si te bucuri ca e soare si ca la pranz ai iesit sa mananci cu colegii. si ca in drumul tau era un copac tare fain si tare galben si ca soarele stralucea nemaipomenit de frumos. si ca ai facut rezervare pentru un hotel tare frumos in viena in decembrie. ca ai putut sa faci asta. deci trebuie sa fii mai mult decat recunoscator. ca traiesti, ca respiri, ca ai o inima si ca inima aia bate. ca poti sa privesti, sa zambesti, sa razi, sa spui o gluma. sa fii recunoscator ca poti sa fii recunoscator. ca ai o inima care vrea soare si care se multumeste si ravneste la un putin pe care nu toata lumea il vrea. ca nici ploile nu te supara, ba dimpotriva. ca anul asta a fost mai frumos decat anul trecut si ca ai niste oameni incredibili in viata ta, mai frumosi ca niciodata. ca ai urechi si ca poti sa asculti muzica si ca muzica aia iti ajunge pana la inima. ca poti sa iubesti, sa crezi, sa ierti, sa mergi mai departe si sa te simti indragostit in permanenta. ca iti plac serile, diminetile, dupa-amiezile si apusurile. ca iti zambesc si ochii atunci cand asculti muzica si ca iti place sa dansezi. sa uiti si sa nu-ti mai pese. sa fii tu, cu adevarat tu si sa te iubesti mai mult si sa-ti multumesti si sa multumesti si unei forte incredibile care sigur ne protejeaza si care sigur are grija de noi intr-un fel pe care nu il intelegem. e energia vietii. o iubesti si te iubeste inapoi. iubesti fara sa speri ca vrei primi. iubesti pur si simplu ce ai acum, in prezent, fiindca e mai mult decat suficient. si pasi mici, dar siguri, increzatori si tot zambesti. si ar fi multe de zis si de scris, cert e ca eu tot zambesc, normal ca ai si perioade in care te intristezi, dar nu te mai superi, lasi omul tafnos deoparte, te scuturi si zambesti fiindca ai niste oameni uimitori alaturi si langa ei nu ai cum sa nu vezi binele de care esti inconjurat. zambeste. zambesti?

Imagineaza-ti

am citit, nu mai stiu exact unde, ca unii oameni nu se schimba fiindca nu sunt capabili sa isi imagineze ca lucrurile pot sta si altfel. mai mult, nu isi pot imagina ca ei insisi ar putea fi altfel. isi spun ca "asa sunt" si ca nu au ce sa faca, de parca viata lor intreaga ar fi controlata de trecut, nu de prezent si de puterea pe care o au chiar ei de a schimba totul.

cu foarte multi ani in urma, imi imaginam exact mediul in care sunt astazi. nu in detaliu, ci in linii mari. stiam cum imi doresc sa fie oamenii din viata mea. stiam ca pasiunea mea se va indrepta intotdeauna catre mediul creativ. n-am ajuns regizor de film, dar cred ca am stiut sa vad ca exista si alte cai. poti fi tu in zece directii, trebuie doar sa alegi. poti fi fericit in zece orase, trebuie doar sa vrei asta.

puterea imaginatiei ne ajuta sa credem. forta pe care o investim in imaginatie face ca lucrurile sa se intample fiindca, mai departe, actiunile noastre sunt cele care definesc realitatea. daca ne imaginam raul, o sa se intample. daca ne imaginam binele, o sa se intample.

am stiut cum vreau sa fiu. stiu si acum unde vreau sa ajung. fara sa sacrific nimic din prezent. cu inima deschisa, stiu ca intotdeauna exista mai multe directii decat una. si ca toate se pot dovedi la fel de frumoase si uimitoare daca pornesti mereu cu ganduri bune si daca nu uiti de cine esti si de cine vrei sa fii.

tot in linii mari. iar asta te face sa lucrezi in prezent in directia respectiva. fara sa uiti, in tot acest timp, sa te bucuri de un prezent pe care altii il arunca, mult prea des, la gunoi.

e toamna-primavara afara sau pur si simplu toamna, o toamna frumoasa, o toamna cum nu stim sa vedem si sa descoperim intotdeauna.

trebuie sa traim ca si cand tot ceea ce ne dorim s-a intamplat deja sau se intampla, asta insemnand ca trebuie sa fim prezenti si sa ne bucuram de aceasta clipa fara sa o jertfim continuu gandindu-ne la ce a fost candva sau la ce ne-ar placea sa se intample intr-o zi.

suntem aici si prezentul e cum trebuie sa fie, cu bune si cu rele. si, recunosc, prezentul meu e, in cea mai mare parte, unul frumos. asta fiindca am vazut cum functioneaza lucrurile, cum rabdarea e o mare virtute care te poate salva de la un adevarat inec uneori sau de la un potop sau de la un cutremur care, pentru unii oameni, se lasa cu migrene pe viata.

si chiar daca o spun metaforic, tot la o realitate ne intoarcem: traim asa cum simtim si simtim asa cum alegem sa vedem. si am mereu incredere in viitor, incredere in ceea ce am facut pana acum, incredere in mine, incredere in ceilalti.

zambesc si poate ca zambesc si mai mult in ultima vreme. o sa va scriu in alta zi despre cum, daca nu ne imaginam totusi ca putem ajunge undeva, nu vom ajunge niciunde. trebuie sa credem ca putem fi in stare de un lucru pentru a-l putea face. iar eu cred ca putem face cam orice, doar sa vrem si sa credem.

:)

work @ WOLF 25

Play this first.

mai multe cand o sa am cuvinte, momentan zambesc.

It is what it is and it's amazing

play this first: http://hypem.com/track/1p4vk

m-am oprit sa nu plang. sa nu ma trezesc ca-mi curg lacrimile siroaie in fata unor peisaje ca cele din muzeul satului din sibiu. dar n-aveai cum, aflandu-te acolo, sa nu te simti coplesit de emotie, de uimire, in fata unui peisaj care nu-ti dadea voie sa te mai gandesti la nimic.

am simtit atunci recunostinta din plin si o simt si acum. pentru toti oamenii din viata mea, pentru momentul de fata, pentru clipele din ultimele trei zile. pentru ultimul an. pentru ultimii doi ani. e o bucurie pe care o pastrez si azi si as vrea, daca as putea, sa traiesc zi de zi aceasta beatitudine. si cred ca din si prin recunostinta, printr-o reamintire continua a faptului ca trebuie sa fim multumiti de starea actuala a lucrurilor, cautand sa o imbunatatim mereu, aproape ca reusim.

sau poate ca asa sunt eu, traiesc experientele de felul asta in al noualea cer si cobor saptamani mai tarziu. pun astfel de intamplari si momente inaintea altora mai mici si mai putin fericite, tot asa cum vad intai binele intr-un om si aleg sa-i dau o sansa. asa ca astazi impart cu voi aceasta bucurie, aceasta exaltare care mi-a umplut sufletul de frumos.

armonie deplina. cand mintea, realitatea si ceea ce simtim sunt la unison. liniste, fericire. multumire. fara sa stii ce va fi maine, dar multumit de tot ce a fost pana acum. constient ca trebuie sa spui multumesc pentru prezent si in prezent. constient ca fericirea se aduna de-a lungul timpului numai daca prinzi fiecare moment, daca simti cu inima astfel de clipe si daca te bucuri de ele pana cand ai savurat fiecare farama. visat, reamintit si retrait. momente mici, momente mari, imaginile unor copaci pregatiti parca pentru noi de toamna, soarele unui octombrie perfect, zambetele tuturor si tot.

nu e totul roz si nu va fi niciodata. fiindca viata trebuie traita in echilibru. iar astfel de momente compenseaza. sunt echilibrul nostru pe care trebuie sa-l vedem, sa-l traim, sa-l facem al nostru. frumusetea e in inima celui care priveste cu inima si iubeste tot.

sa-mi reamintesc de tot ce-am scris aici cand vor fi si momente mai putin fericite. asa traim si clipele mai grele, prin aceste bucurii pe care le-am avut si pe care le facem, daca vreti, armura. si crestem prin oameni, prin oamenii minunati de langa noi, crestem mai frumos ca niciodata. de la ei invatam cum sa fim mai buni si cum sa ne schimbam si noi in bine. si armonie mai frumoasa decat asta nu exista.

ce nu v-am spus

neaparat, dar neaparat, sa ascultati mai intai asta:





... ca saptamana trecuta a fost minunata, din toate punctele de vedere. ca daca as putea sa aplic un tipar pentru un timp petrecut perfect, acela as vrea sa fie. ca, desi nicio zi n-a fost la fel, totul a parut sa se potriveasca de minune intr-o ordine pe care nimeni altcineva n-ar fi inteles-o. ca de atata liniste n-am mai avut parte de multa vreme. ca linistea exterioara a fost una cu cea interioara. ca am zambit mult, mult de tot si ca m-am simtit fericita in fiecare zi a saptamanii. ca m-am incruntat putin, dar ca am uitat repede. ca a fost totul minunat, ca totul a mirosit frumos, ca am trait un inceput perfect de octombrie. ca am inteles cum putine lucruri in afara de fericire si bunatate te fac mai frumos ca om.cata liniste.

ca saptamana nu s-a incheiat cel mai vesel, dar ca toate celelalte zile m-au ajutat sa trec mai usor peste weekend. ca duminica eram din nou eu, zambind, bucurandu-ma de soarele de toamna si de cafea.

cata liniste. as vrea sa o regasesc in fiecare zi. acum o ascult din muzica lui chopin, acolo o gasesc, e povestea perfecta de iubire, povestea ideala despre frumos. in ea dispar toate grijile si prin ea iti imaginezi ca esti si tu un om mai bun.

nu unde se termina aventura conteaza, ci aventura in sine e importanta, pas cu pas. si pana acum intreaga aventura e plina de lectii, de plimbari lungi, de destainuiri si multe zambete. si e frumos si habar n-am daca nu cumva e un drum pe care noi il parcurgem mai usor decat altii, habar n-am daca exista un how-to-do al aventurilor pe care le incepi de unul singur, dar drumul fiecaruia e diferit, nu-i asa? si-atunci raspunsul tau e in inima si nu mai ai de ce sa-ti faci griji.

we all fall down

Freja Beha Erichsen for Chanel, photographed by Karl Lagerfeld and styled by Carine Roitfeld.

Stiu deja ce-mi doresc in noul an. Si are mare legatura cu oamenii. As vrea sa am mai multa grija si sa ii pot alege mai bine. Sa am mai multa incredere in instinctul meu si sa acord mai putine sanse. Sa iert mai greu, mai spre deloc. Sa accept mai putin si sa rup legaturile mult mai repede.

Sunt genul de om care iti poate oferi pana la zece sanse micute. Asta fiindca ai facut 10 lucruri care nu-mi plac in general. Lucruri care spun ceva despre tine, despre niste valori in care nu cred si care nu se numara printre valorile mele. Niste non-valori. Nu le-am avut niciodata. Nici chiar atunci cand mi le insiruiai pe toate. Dar tind sa iau apararea unor oameni. Nu reusesc sa ghicesc mereu intr-un om o victima imaginara. Si-atunci ii ofer cele zece sanse micute.

As vrea sa invat sa ofer o sansa, una mica. Una mica si pretioasa de care sa stii sa profiti si sa-mi demonstrezi ca ai valori. Nu ca ale mele, nu sa se potriveasca, dar sa nu crezi in niste non-valori. Am gresit si am fost, cu siguranta, in ipostaze care astazi imi displac profund. Dar le-am indreptat si as vrea sa nu ma mai las niciodata prinsa in astfel de cercuri vicioase.

Asa ca asta imi doresc. Mai multa intelepciune cand vine vorba de oameni. Si mai putina rabdare.