aseara, orasul

aseara, orasul a pulsat in venele noastre. si oricat de cliseic o sa ti se para, aproape ca nu atingeam asfaltul atunci cand paseam. si-am zambit pana am obosit, si-am privit toate luminile acelea, ce frumos era luminat hotelul de pe calea victoriei.

cum explici unui om ca esti fericit pana-n maduva oaselor si ca asa arata fericirea pe chipul tau, ca nu ti-ai facut nimic diferit la par, fiindca se pare ca oamenii nu-si dau seama, nu mai pot ghici cum arata fericirea.

pentru mine e echilibrul mult cautat, mult dorit, e cert ca intotdeauna o sa ma supere aceleasi lucruri, dar e la fel de sigur ca imi pasa mai putin de anumite contexte si, de ce sa mint, de anumiti oameni fiindca inveti, si ce bucurie cand inveti, sa te pui uneori inaintea altora, sa nu mai suferi cand nu trebuie si din motive gresite.

sa inveti pentru cine merita sa fii prezent si sa descoperi pentru cine merita sa dai totul uitarii. am descoperit ca bucurestiul se vede din ce in ce mai frumos in ochii a din ce in ce mai multor oameni. si sa nu-mi mai spuneti atunci ca nimic nu s-a schimbat.

si eu m-am schimbat, m-am schimbat atat de mult. si-au fost doar cativa oameni care mi-au aratat ca lucrurile sunt si trebuie sa fie simple, ca nu ai de ce sa le complici cand nu trebuie, ca poti iubi si senin si frumos ca intr-o zi de vara, ca e in ordine sa lasi lucrurile sa se intample in ritmul lor si ca nu ai de ce sa mai alergi.

lectii adunate in ultimii doi ani imi spun si nu pot decat sa ma bucur la gandul ca am crescut si cand imi dau seama cate fac pentru mine si cat curaj am prins de mult mai multa vreme. ma bucur de oamenii pe care i-am cunoscut in ultimele luni sau in ultimul an si mi se par frumosi si in acelasi timp stiu ca oricine poate oricand pleca si ca din fiecare experienta sau relatie luam fix atat cat ne trebuie si cand vrem mai mult, mai mult decat avem nevoie sau mai mult decat ni se poate oferi, uite, ma gandesc, facem ca fata din filmul de aseara, strigam in miez de noapte, ne trece prin cap nebunia de a ne urca pana la primul etaj si cadem de acolo de mai sa ne rupem mana.

ori, nu asa se face. :)

holding you

holding you, never be alone,
missing you, tell me I'll be strong




and again everything seems new
I can barely hold my tongue to say the least I'm into you

Cum nu-i mai bine nu-i nici mai rau

Servesti sinceritatea fata de tine la micul dejun. Te-auzi vorbind si mai ca nu te-ai crede. Nu e buna doza asta, mai bine lasam lucrurile asa, sa dispara. Numai ca fiinta mea imi da ghes sa fac altfel. Hai ca poti, ca o sa supravietuiesti, poti sa faci si asta. Viata-n vene, scria fata de pe irule.ro. Parca-mi citeste-n inima si scrie ea tot ce nu indraznesc eu.

Trebuie sa stii sa fii tu inaintea altora. Sa stii sa te pui pe primul loc, sa nu suferi pana  nu mai poti din cele mai gresite motive din lume. Si mai trebuie sa iubesti zilele asa cum vin, de-a valma, fiindca multe vor fi frumoase si multe nu vor fi, asa ca e bine sa le vezi si sa le traiesti pe cele care, pe termen lung, te vor face un om mai bun, mai bland, mai putin amarat de viata.

Si pulseaza viata asta si as vrea sa iti mai spun ca saptamana trecuta am facut o intindere de la dans. Prea mult dans, as spune, iar eu vreau si mai mult. Ore intregi in care sa descopar corpul asta si sa-l las sa ma conduca.

Nu mai privesc spre tine decat de la distanta, de la o distanta pe care nu o doream, dar care a devenit necesara. Iar eu, ce bucurie, am devenit un om mai puternic.

Si atunci infloresti, cand esti tu inaintea altora. Fiindca nu poti fi nimic pentru nimeni daca nu stii cine esti pentru tine.

N-as vrea sa stiu ca repet aceleasi greseli. Vreau sa vad daca viata care ia alt curs cand privesti cu adevarat in alta parte. Nebunia e, nu-i asa, sa faci acelasi lucru si sa crezi ca vei obtine alte rezultate.

Nu stiu daca sa cred in povestile altora, dar ale mele ajung oricum la acelasi final pe care il cunosc prea bine asa ca incep sa-i cred pe altii un pic mai mult.

Dar la final de zi, si-o spun sincer, ma gandesc ca tot ne e scris undeva sa ni se intample lucrurile cumva. Depind, desigur, si de noi, insa cand vrei sa te indragostesti doar pentru ca au inflorit teii si mai vrei si iubire inapoi, nu prea ai cum sa faci lucrurile sa se intample dupa voia ta.

nimeni n-a saracit vreodata fiindca a oferit

saracesti numai daca oferi doar ca sa primesti inapoi.

e o joaca si cred ca asta am invatat, desi eu am vorbit serios. dar am invatat sa zambesc mult mai usor si sa fac ziua sa fie insorita, indiferent de vreme. imi scriu povestea singura, cum bine mi-a spus cineva acum cateva zile la o cafea, dar e povestea pe care nimeni n-ar intelege-o si pe care chiar tu ai crede-o numai pe jumatate.

o joaca de-a diminetile impartite si de-a zambetele ghicite fiindca nu le-am vazut niciodata sau, mai bine zis, prea putin. m-am mirat si eu, de data aceasta, de lectia pe care am stiut sa o aplic, m-am mirat ca am stiut sa pasesc drept si sa plec linistita spre casa.

ori asta e mare lucru, mi-am zis. si-as vrea sa cred ca impartim in continuare aceleasi dimineti si aceleasi zambete pe care doar ni le ghicim. si zambim la gandul ca ne-am zambit.

the right way

the right way leads right here.

vorba nimănui

azi nu mai am habar. sau poate că ştiu eu prea bine şi-atunci mai bine refuz să văd. you can have it all or you can lose it all. or you can have, of course, only half of it. or a quarter.

pe bune că aştept ceva din afară, o forţă extraterestră, să ne zdruncine pe amândoi. pe mine să mă ducă doi paşi mai departe şi pe tine să mi te aducă mai aproape. vezi? nicicum nu-i bine.

eu ştiu că greşesc, dar sunt greşelile pe care ni le-au pus cărţile în cârcă. ori mie îmi place să greşesc sincer şi des, aşa cum spune şi Robyn, until it hurts so good.

şi cu tine aşa e de fiecare dată. doze mici, dar bune, plăcute, se lasă cu zâmbete, ce să mai. praf adunat în palme, praful de pe tobă.

şi măcar de-aş crede că există o forţă care le pricepe pe toate. poate la sfârşitul vieţii le pricepem, poate atunci capătă sens. cauţi suflet după chip şi asemănarea ta?

mi-au rămas în cap ce-nu-trebuie-urile. şi-s multe şi eu le fac pe toate. ordonat, în paşi calculaţi, ţac-pac, greşit-am din nou. faţă de mine cel mai mult, faţă de tine că nici eu nu-mi asum mare lucru din toată povestea pe care mi-o scriu singură.

să-ţi pui sufletul pe tavă şi degeaba, ori asta e mereu din start greşit, cum bine scris-au cărţile. şi-ţi zici că ai citit poate prea mult, dar aia e alt soi de hrană pentru suflet, nobilă.

şi memoria asta funcţionează cum vrea ea când nu trebuie. când îşi aminteşte mirosuri, sunete, când aproape că poate să te ia pe sus şi să te-ntoarcă luni în urmă. habar nu ai ce ai făcut acum două zile, că nu ţi-a păsat. dar ştii, de fapt, ea ştie, memoria, cum îi era privirea, cum îi era zâmbetul, cât de frig era afară, ce gropi ai ocolit când mergeai lângă el, ce ţi-a spus când aţi ieşit pentru prima dată ţinându-vă de mână.

încăpăţânată memoria asta. de parcă se mai poate face ceva.

e bine asa

e bine asa, cu diminetile astea prelungite cat mai mult, cu lene de care trag pana cand nu-mi mai permite timpul. fiindca, vezi tu, e bine asa. cu plimbarile din fiecare zi de 40 de minute pe putin, cele de dimineata, cu drumul atat de des strabatut in ultima vreme. n-am facut carare, dar poate o sa-mi ramana urmele pe acolo. n-am amintiri stranse de prin aceste locuri, dar ma intorc intamplarile la acelasi drum si mie nu mi-e frica sa revin.

ieri ne-am oprit sa ne miram de-o fereastra uriasa pe carol prin care se vedea un candelabru ca-n filme intr-o camera cu tapet inchis care ne-a trimis imediat cu gandul la povesti pe care nu le-am trait niciodata. si e bine asa, mai ales seara cand se domoleste caldura, cand bulevardul carol se acopera de umbre si uiti ca-n primavara ii taiasera de tot copacii acum plini si verzi. au stiut ei ce fac, i-ai injurat degeaba pe oamenii care-i ciuntisera.

si e bine asa, cu beri albe sau negre baute prin terase noi, mereu altele. cu oameni noi la tot pasul, cu intamplari care te amuza peste masura si fara de care n-ai putea sa traiesti. poate ca intr-o zi o sa scriu despre toate si despre toti oamenii, numai ca atunci mi s-ar face frica sa nu le pun capat asa, povestind despre ele.

prefer sa le traiesc, mereu altele si, pe cele mai multe, sa le fac sa se intample. si m-amuz de ele si le savurez si ma bucur ca acum diminetile sunt asa de lungi si blande si ca eu m-am regasit.

so easy

hai sa fie asta cea mai usoara vara dintre toate verile. n-am alergat decat pentru mine si-un viitor al nimanui. si-acum e atat de linistitor totul incat nu-ti mai vine sa schimbi nimic. dar stiu ca schimbarile sunt dupa colt, ca sunt bune. dar trebuie sa le fac sa fie blande.

te macina, sub felul in care-ai fost croit, sub impulsivitatea si aceeasi privire care a invatat sa ierte, dar sa nu uite, intamplarile atunci cand le traiesti si te intristeaza.

dar nu sunt asa de dese, vin doar fiindca intalnesti oameni, cunosti atat de multi, incerci sa fii atent, descoperi, iubesti, traiesti.

dai peste oameni care te invata ce simplu e totul. si prin ei descoperi mai multe despre tine. si-ti place ca in multe privinte te regasesti aceeasi. si-ti mai place ca sapi acum in echilibrul asta. e un dans pe o sarma si e un dans frumos.

si, cu metaforele deoparte, chiar mi-am intins un muschi de la prea mult dans.

s-avem inimile pline si zile usoare. as vrea sa ti le descriu, pe toate, in detaliu, insa unele zboara si pe altele e bine sa le tinem doar pentru noi.

soarele

e plin Bucureştiul de surprize. e plin şi parcă infinit. îl descoperi la pas, zi de zi. îl tot descopăr, de 8 ani de zile, şi mi se-arată din ce în ce mai frumos, să mă oprească parcă, să mă ţină aici, să-mi demonstreze că nu am de ce sau unde altundeva să plec. şi adevărul este că a cam reuşit. a ştiut el cum să facă jocurile încât să-mi fie din nou bine, încât să mă trezească la realitate şi să-mi arate că aici am tot, doar că trebuie să ştiu să privesc în jurul meu. fiindcă mult prea des privim, dar nu înţelegem nimic.

food for soul

pe cuvant ca atunci cand impart muzica, e ca si cum ti-as oferi din cea mai buna mancare pregatita de mine. mancarea buna si calda ajunge trece mai intai prin suflet inainte sa ajunga in stomac. dar nu poti sa traiesti cu inima deschisa fiecare cantec daca iubesti lumea numai pe jumatate. e hrana pentru un suflet flamand si de muzica o sa-mi intotdeauna o foame de lup.

si muzica merge drept in inima si eu garantez ca te face un om mai bun. mi-as baga mana-n foc si pentru altii daca n-ar trebui sa dau play in fiecare zi pentru mine si numai pentru mine. fiindca cea mai buna se imparte, dar ce simti nu prea ai cum sa transmiti. fiindca uneori saptamani intregi mi-au fost pline de lumina datorita muzicii si asta pot sa ti-o ofere si oamenii, insa tot ei pot sa iti rapeasca ceea ce muzica n-o sa-ti ia niciodata.

asa ca mi-e greu sa explic in cuvinte ce simt, ar trebui sa ma vezi odata cum iti povestesc despre un album care mi-a inseninat saptamana si pe care l-am reascultat zi de zi. uneori simt ca n-am decat muzica si asta mi se pare un lucru atat de valoros despre care, din nou, nu stiu sa scriu mai multe.

imi amintesc si traiesc doar la infinit intamplarile frumoase pe care cred si acum ca muzica le-a adus in viata mea. nu stiu cum te poate schimba o carte, cineva zicea ca literatura te pregateste pentru cum o sa-ti traiesti viata. atunci as spune ca muzica devine atat de mult o parte din tine si te transforma atat de mult incat ar trebui, intr-adevar, sa avem mare grija la ce si cum ascultam.

dansul e un dezechilibru perfect

trebuie să scrii despre dans. despre linia fină a oaselor, despre pielea netedă care acoperă într-un strat subţire şi alb, ca de porţelan, muşchii. despre cum se răsuceşte corpul acela neted şi alb care nu pare să aparţină nimănui, mânuit de o forţă pe care n-o poţi înţelege. un tot întreg şi turnat, un corp în mişcare de dans, în paşi pe care tu nu-i poţi face. nu încă.

trebuie să scrii despre mirosul acela de praf amestecat cu transpiraţie, acru, înţepător. toate mişcările acelea şi toate clipele îţi trec prin faţa ochilor. păstrezi în minte mirosul ca să le poţi rememora pe toate. pentru tine e încă durere. îţi încordezi muşchii şi te dor. nu ştiai că te poţi întinde atât de mult, nu ştiai că picioarele tale se pot sprijini doar pe vârfurile degetelor atâtea minute în şir. nu ştii încă dacă să devii una cu muzica, dar uiţi de tine. pe urmă, e suficient să-ţi aminteşti de ceva, orice, ca să cazi, să faci un pas greşit. dansul e un dezechilibru perfect.

mişcările nu sunt ale tale fiindcă nu le-ai putea descrie, nici tu nu le înţelegi. în dans e tot teatrul şi acolo e toată poezia. nu dansezi tu, ci corpul tău pe care nu-l controlezi. în secunda în care încerci să devii conştient, jocul se risipeşte.

trupul tău e contorsionat, azvârlit brutal de o forţă care nu-ţi aparţine, de o muzică pe care nu tu ai creat-o. e forţa în mâinile căreia te laşi, moale ca o păpuşă de cârpă, dar cu cea mai mare încredere din lume. nimic rău nu are să ţi se întâmple: vei dansa.

grateful

ieri a fost ziua mea si-a fost o zi perfecta in care totul a fost exact asa cum trebuia sa fie. rasuflu usurata sa vad ca prezentul e bun si bland cu mine si ca, iata, acelasi secret, acelasi mecanism pe care-l ghicisem cu mai multa vreme in urma functioneaza la fel de bine. energia sincera din noi si starea noastra de bine se transmit si ii molipsesc si pe ceilalti.

sunt recunoscatoare si ma bucur sa vad ca in jur sunt niste oameni atat de frumosi. si unii dintre ei sunt aici de ani de zile si lor le sunt cea mai recunoscatoare fiindca asa cum mi-a zis un prieten tare drag, e mare lucru sa poti fi tu cu adevarat langa altcineva fara sa te temi ca vei fi judecat sau ca nu vei fi acceptat. teama pe care, de ani, ani de zile, poate ca din liceu, n-o mai am.

ca sa vezi cat am crescut. si-atunci ajungi la o astfel de varsta la care te bucuri ca esti tu, in acest context. si-mi place contextul asta, imi plac oamenii astia, imi place unde sunt si-mi place sa stiu ca e un drum frumos inainte, asa mi-l doresc, dar fara nicio goana si nicio graba. zi dupa zi, cu prezentul in inima.

all we need is love

de-a uitarea

azi ne desprindem, uitam tot, stergem. ne ducem mana la inima si dam totul uitarii. n-a fost nimic, pe unii oameni parca nici nu i-am cunoscut vreodata.

nu-i un exercitiu placut, cui ii convine sa invoce o batranete inaintea varstei, un glas tremurat si-o inima slaba? nimanui, dar ne face uneori iubirea sa nu ne mai putem tine pe picioare.

obosesti sa mergi cu mana intinsa, pregatita sa-l prinda pe celalalt, obosesti pana cand incepi sa uiti voit. fortat. dureros. cert e ca incepi sa te indopi cu uitare fiindca altminteri doare de la o zi la alta, dor strafulgerarile astea, sperantele, sansele, nimicurile, firimiturile, duca-se.

te-ai speriat atunci si te sperii si acum si te-nteapa inima si nu mai vrei. fiindca inima nu-i facuta sa doara, e facuta sa creasca si sa bata cu dragoste, nu cu incrancenare. si nici de furie nu trebuie sa-i fie manat ritmul.

si cand obosesti, cand obosesti de-adevaratelea, oricat ar fi de dureros, alegi sa uiti. dar stii, stii si tu, ca pe oamenii aia i-ai cunoscut si te-au facut un om mai bun fiindca asa ai ales.

azi scutura-te de speranta ca lucrurile se vor intoarce din trecut, se vor orandui frumos in jurul tau si te vei trezi in amintirile de care acum nu te mai saturi.

uita-le fiindca inima ta o sa bata iar, doar ca mai intai trebuie sa te desprinzi si sa dai uitarii. iti garantez ca-n inima ta incape intreg universul chit ca tu simti acum ca ori nu mai e loc pentru nimeni, ori pentru un singur om.

e rau oricum, sa o inchizi asa, e rau si-o sa te doara. e un exercitiu iubirea si sa stii ca uneori se uita. si as vrea sa-ti spun ca vom trai o mie de ani, dar n-as baga mana in foc.

e o frumoasa zi cu ploaie, asa sa spui cand ploua mult si infinit. e o frumoasa zi cu ploaie.

M-ai reindragostit

Iau pauza de la ce credeam ca e important fiindca nimic din acele lucruri nu era ce-mi trebuia. Vezi tu, uneori sapam scorburi adanci in care ne ingropam cu totul ca sa uitam de altii, insa in realitate nu reusim decat sa uitam de noi.

Mi-a luat luni bune sa-mi regasesc linistea si-o imbratisez acum cu toata inima si-o las sa-mi inunde simturile de parca niciodata n-am respirat nimic altceva in afara de iubire. Si dansez, dansez din nou in fiecare zi, dimineata mai sprintena, noaptea doar pe varfuri, dar dansez ca si cum n-am stiut niciodata sa pasesc pur si simplu, ca orice om.

M-ai reindragostit si nici nu stii. De viata, de mine, de cine habar nu mai aveam ca sunt. Fiindca uneori greul ne pare mai greu decat este si daca nici noi nu ne mai suntem punct de sprijin, nu mai avem nimic. Simt ca am totul acum desi mi se pare ca totul se reduce la a oferi, nu la a detine.


Pornesc in directii precise, dar cu totul altele, despre care nu soptesc insa nimic nimanui, poate doar tie, in vreo seara, la vreun pahar intarziat de vin.

Nu mai am nicio indoiala ca omul intinereste pe masura ce traieste. Iar tu ai miros de soare, esti primavara si nici nu stii.

start from scratch

What I have is a lot. What I have is beautiful. Si tot ce am, am luat de drept. Nu m-am mai gandit sa fiu recunoascatoare pentru fiecare zi, sa ma trezesc odata cu rasaritul (e drept ca nu l-am mai vazut de mult), sa mai incerc sa fac ceva ca sa ies din rutina care ma apasa si care ma ingreuna de la o zi la alta. Am pus atata presiune pe mine de-ai fi zis ca lucrez pentru trei sefi, iar deasupra lor eram tot eu, cel mai aspru dintre cei mai aspri.

Si-acum, of, acum as vrea sa-ti spun ca e in ordine sa faci cativa pasi inapoi, sa lasi lucrurile chiar in voia lor, sa te bucuri de prezent si-atat fiindca n-ai habar de ce o sa fie maine. Nu-s facuta sa lucrez altfel si nu toti oamenii sunt capabili de lucruri marete. Nu zic ca renunt la ceva, dar nu mai am in fata ochilor acel obiectiv, ca un magar condus de un morcov legat chiar de spatele lui. Vreau sa pot vedea si in laturi fiindca eu nu sunt definita doar de acel obiectiv.

Sa cresc in mai multe directii, cum va fi sa fie. De multe luni n-am mai fost multumita sau fericita, am ranit oameni, iar alti oameni m-au ranit pe mine. Si cel mai mare regret asta ar fi, sa fiu un om care sa ajunga dezamagit de viata. Ori eu nu vreau asta, imi plac oamenii si-mi plac toate bucuriile vietii de zi cu zi.

Si-am revenit, iata. Mi-a luat ceva, dar sunt din nou cat se poate de indragostita de viata.

cum arata primavara asta

de la ploi, de la atatea ploi, intre mine si-o batrana care se vaita ba de-un sold, ba de-o durere in mana dreapta nu mai e nicio diferenta. si tot de la ploi, de la atatea ploi, incepusem sa renunt la din ce in ce mai multe lucruri si, recunosc, la din ce in ce mai multi oameni.

pauzele acestea insa, de la lucruri, aventuri si oameni, ne prind uneori cel mai bine. cautam sa facem liniste si, pe buna dreptate, doar cand ramanem singuri ne putem auzi si asculta cu adevarat.

uita insa de imaginea de mai sus. imagineaza-ti azi un om reindragostit iremediabil de tot ce exista. si sa stii ca mi-a luat niste luni bune sa ma intorc la prezentul asta care incepuse sa fie mult prea aspru. si nu mai am, cel putin pentru moment, nevoie decat sa stiu ca sunt iarasi eu, ca e ok sa nu am niciun plan, ca e minunat sa poti face mai multe lucruri, chiar daca nu la un nivel uimitor, ci doar la unul care sa ii bucure pe alti oameni si pe tine in acelasi timp.

sa nu continui intr-un mediu care te raneste. cu riscul de a ramane singur, alege sa ramai singur fiindca doar asa poti merge mai departe, poti creste, poti fi OK cu tine. si n-am fost niciodata cel mai sociabil om din lume si nici n-o sa devin.

amintire matinală - Mircea Ivănescu

îndată după ce treceam colțul, grădina se deschidea
într-o parte părăginită, înecată, chiar vara devreme, de ierburi,
și mergeam un timp de-a lungul gardului - nici
nu voiam să privesc dincolo - știam că-i o casă înaltă,
cu balcoane înguste. se auzea pianul zvâcnind
într-un fel de țipete scurte, fără ecou, sfărâmându-se
în aerul fără umbre, al dimineții. dacă mă opream
o clipă, cu spatele întors spre grilajul porții - să nu mai văd
nici grădina, cu ierburi crescându-mi spre ochi -
aș fi putut asculta - țipetele acelea căpătând viață
- o viață cu înțeles, ca într-o carte. atunci am mers mai departe
întotdeauna. acuma, casa asta e numai o amintire,
despre unele dimineți, în care, într-o vară cu o grădină tulbure
se cânta sonata în do minor. când mai trec, rar, pe aici
mi se pare totul livresc- adică, nu? - mincinos.

(Poesii nouă, 1982) - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu

un lucru

Cele mai multe lucrări de marketing îţi vor spune să te orientezi către o singură direcţie fiindcă e cel mai bine ca oamenii să te recunoască drept lider în domeniu. Pe urmă citeşti şi mai mult şi dai peste Trout care-ţi spune că tocmai dorinţa de creştere a companiilor e şi cea care le omoară. Sunt o mie una de teorii şi toţi au dreptate în vreme ce toată lumea greşeşte. În cele din urmă, tu vei şti cel mai bine care ţi-e drumul dacă nu te mai temi că nu mergi într-o direcţie anume.

Direcţia asta sau, mai bine zis, dorinţa de a avea o direcţie m-a făcut să greşesc de multe ori în ultima vreme. Mi-am îndeplinit, rând pe rând, vise. Le-am încercat, le-am testat, le-am transformat în realitate. Când le trăieşti însă, când eşti în miezul lor, lucrurile sunt cu totul altfel şi-atunci poţi ajunge să te întrebi dacă asta este ceea ce îţi doreşti în continuare.

Am fost cu mine aspră cum n-am fost niciodată şi nu mi-am mai îngăduit multe lucruri. Or ritmul ăsta de viaţă nu e pentru mine, am obosit cumplit să fac să meargă lucrurile în atâtea direcţii. Şi-acum le las deoparte, pun pauză la ceea ce pare important, dar nu e.

Revin la mine şi-ncetinesc ritmul care nu m-a apropiat de fericire, ci m-a îndepărtat de cine ştiam că sunt. E dureros să te pui sub lupă, dar cred că e mai sănătos. Mai bine să vindec acum nişte zgârieturi decât să încerc mai târziu să acopăr o rană mult prea mare.

Şi-n rest, uite, deja concluziile astea, făcute publice, îmi sună bine. Nu mă sperie, ci mă bucură. Sunt bucuroasă că mi-am demonstrat că pot face mai mult decât credeam. Dar acum e timpul pentru o linişte frumoasă şi, cel mai important, sănătoasă. Pentru o viaţă în prezent fără prea multe programări şi direcţii. Pentru munca făcută bine, pentru relaţiile trăite acum, pentru paharele de vin băute sub un cer de vară, senin dacă se opresc şi ploile din ultima vreme.

O să te critice întotdeauna oamenii din afară şi puţini sunt cei care te văd cu-adevărat. Înveţi că numai dacă eşti tu cu adevărat aduci lângă tine oamenii potriviţi, oamenii care nu te vor răni atunci când  nu vei corespunde unui ideal pe care-l aveau în minte.

Şi muzică, e timpul să ne lăsăm inundaţi.