guguştiuc

sunt acasă. acasă unde, de foarte multă vreme, am încetat să mai scriu. nu mai ştiu cum. m-am închis în lumea mea, dincolo, în haosul în care toţi studenţii din provincie aleg să se sufoce.
ghemuită într-un colţ al canapelei, citeam Exuviile. Citisem 60 de pagini într-o seară, apoi nimic. Se instalase din nou tăcerea-amuţire a acestui loc pe care încerc să îl redescopăr cu fiecare călătorie de tren. Şi-n această muţenie, în această după-amiază întunecată de martie, am auzit din nou guguştiucii. mi-am amintit poate într-o secundă de alte după-amiezi, de copilul din mine, ghemuit pe o altă canapea, ţinând în mână o altă carte. o aşteptam pe mama atunci. şi tot atunci, ieşeam din casă chiar şi în zilele friguroase şi mă jucam cu pietrele. îmi amintesc şi acum frigul pe care mi-l împlântau în mâini. căldura pe care le-o ofeream răsucindu-le pe toate părţile. iată, acum făcusem o canapea. aici, o masă. o piatră mică, cenuşie, ovală, un scaun. o lume mică, în faţa mea, din pietre. eu, un copil, sau un uriaş poate, jucându-mă cu lumi mai mici.
acum nu mai aştept pe nimeni. nu cu aceeaşi nerăbdare. acum aş vrea doar să-mi împart lumile şi să-i arăt şi lui, prin ochii mei, lumea uriaşilor.
acum totul se reduce, îngrozitor destin, chiar la inexistenţă. la un sentiment pe care nu-l pot prinde cu mâinile. la un simplu, cutremurător, cântec de guguştiuci.