bun

să încercăm în continuare tratamentul minune: scrisul. care aşa cum s-a stabilit de comun acord, nu vindecă, dar tot e bun la ceva. nu închide rănile, dar parcă le calmează un pic. e ca atunci când îţi juleşti cotul (dar astăzi aşa ceva se întâmplă mai rar, din păcate nu se mai cocoaţă nimeni prin pomi şi nimeni nu se mai întinde peste garduri să fure câte un măr) şi cineva drag îţi suflă uşurel peste rana proaspătă ca să nu te mai usture atât de tare. aşa, e ca o adiere blândă de primăvară şi de aduceri aminte. bun.
şi când am porniri de zmeu şi-mi vine să iau paloşul ascuns de după uşă (porniri care nu se materializează niciodată şi care, pentru că rămân înăuntrul meu, macină şi ele ce prind, un plămân, un rinichi), mă pun pe scris, că poate-poate se rezolvă lucrurile aşa. desigur, această activitate (inacţiune, în realitate) nu duce nicăieri, iar lucrurile, atunci când se rezolvă, se aşează cum trebuie pentru că am avut noroc şi nu pentru că zmeul a năvălit după uşă, a luat paloşul în braţe şi s-a aşezat cuminţel în faţa laptopului (la lumina lumânărilor chiar) şi a început să scrie.
după cum spuneam, dragilor, am nevoie de linişte şi tocmai de linişte nu am parte. şi nu m-ar deranja poate atât de tare dacă toată zarva asta din afară nu s-ar adăuga neliniştii din interiorul meu. îmi pun însă dopurile în urechi şi mă prefac că nu mai aud nimic (avem până acum un zmeu cu paloş şi dopuri în urechi). dar sunetele pătrund oricum şi ştiu că mi-aş găsi liniştea în propria-mi singurătate la care râvnesc de multă vreme, dar de care am fugit după un an de locuit singură cuc. şi-acum mi-e dor de zilele acelea, dar între timp am învăţat că singurătatea e un lucru bun, că avem cu toţii nevoie de mult timp numai cu noi, ca să luăm pauze lungi şi să ne ascultăm neliniştea, de data aceasta, cea din noi, şi nu pe cea a celorlalţi.