păi

îmi încep multe propoziţii cu "păi" de ceva vreme încoace. să fie din cauză că se întâmplă adesea să mă pun pe explicat idei şi teorii? oricum ar fi, l-aş lua pe "păi" şi l-aş adăuga celorlalte nume ale mele care dacă nici mie nu-mi spun nimic, celorlalţi cu siguranţă că nu au cum să le transmită ceva, nume cu care eu nu m-am împăcat niciodată şi cu care nu ştiu dacă voi cădea la pace prea curând.
nici nu ştiu de ce am început să scriu acum, de dimineaţă, răsfoind bloguri, chiar mă gândeam că azi nu-i nimic de povestit. Dar ieri mi-am cumpărat nişte cărţi. Zilele trecute l-am ascultat cu mare bucurie pe Mircea Cărtărescu, pentru prima oară în viaţa mea. Şi mi s-a părut, de la primele cuvinte, că e genul acela de om care te face să vrei să schimbi ceva la tine, să împrumuţi ceva de la el, să furi puţin din ceea ce el a învăţat pe tot parcursul vieţii. Aşa se face că, auzindu-l povestind cu o modestie pe care astăzi rar o mai întâlnim, cum în tinereţe citea câte 150 de cărţi pe an, devenind ulterior ceva mai selectiv, m-am simţit brusc neştiutoare şi mi s-a făcut ruşine gândindu-mă că în facultate, pe lângă listele de lectură obligatorii (din fericire, nu tocmai scurte), rareori îmi făceam timp şi pentru alte cărţi. De fapt, facultatea a fost, atât pentru mine, cât şi pentru mulţi colegi de-ai mei care obişnuiau să citească mult, un sistem de sufocare bine pusă la punct a plăcerii de a mai citi ceva şi, pe cât posibil, de a-ţi mai plăcea limbile străine studiate. Şi pentru că se citea mult şi prost, s-a ajuns la dorinţa de a lua o pauză de la cărţi, da a urî scriitori care altminteri ţi-ar fi plăcut, doar pentru că din nefericire se aflau în capătul listei, iar tu nu mai aveai timp să îi citeşti nici pe cei de deasupra lor. Aşa se face că aceşti scriitori, în chip de corvoadă, au "ratat" şansa de a ne cădea în mână şi de a ne arăta lumea prin alţi ochi. Şi am reînceput, după cei trei ani în care din fericire am avut timp să mă îndrăgostesc de Tournier, de-un Atwood şi-un Nabokov, să încerc să redescopăr plăcerea lecturii, să revin la vechile obiceiuri în care citeam cu o bucurie şi o stare pe care am regăsit-o odată cu Kafka şi pe care în copilărie o experimentam cu Topârceanu, Gârleanu, Ana Blandiana şi renumitele poveşti nemuritoare, atât de esenţiale, cred eu, pentru un copil care pe vremea aceea se afla la începuturile vieţii ca cititor. şi-am descoperit-o pe sylvia plath numai pentru o secundă în facultate, ca atunci când din tren vezi ceva pe furiş, dar nu ai timp să-ţi opreşti privirea asupra acelui lucru, altele apropiindu-se şi îndepărtându-se cu aceeaşi viteză. această trecere în revistă, adesea superficială, a scriitorilor şi a unor opere, a făcut ca mulţi din aceeaşi generaţie să se simtă în continuare mai apropiaţi de un Eliade, de un Caragiale şi de un Preda, chiar şi după ce au avut prilejul să descopere ceva ce până atunci fusese nu inaccesibil, ci doar necunoscut. Şi nu pot decât să mă bucur că practic mai nimic nu ne împiedică astăzi să citim, dar să privesc cu regret spre multe alte activităţi care ne fac să nu mai citim aşa cum se citea pe vremuri: cu lăcomie şi cu plăcere, aşa cum poate erau înfulecate înainte şi "ţigaretele" de la cofetăria Capşa. Şi nu-i timpul pierdut, vreau ca peste doi ani să pot privi în urmă şi să ştiu că m-am schimbat ca om, că am recuperat ceva din timpul pierdut şi că pornind în căutarea lui, l-am şi regăsit.