Despre "un fel de stare de rau"

Cum să uit şi cum să trec peste? Am şi eu limite. Iert şi uit mai mult decât alţii, dar până la un punct. Până în momentul în care spun: de azi nu mai suntem prieteni. E atât de simplu. Pur şi simplu mă îndepărtez uşor de persoana respectivă. Fără să privesc înapoi. Am conştiinţa împăcată ştiind că am încercat. Şi sunt cazurile în care nu îmi pasă. Pentru că renunţ. Renunţ să mai încerc sau să mă mai enervez. Iau o decizie care o să îmi prindă bine. Momentan sunt puţin ipocrită, dar o să treacă, nu prea am ce face. M-am enervat suficient de mult pentru ianuarie. Să mai păstrez ceva şi pentru februarie. Azi am scăpat de un examen, dar greul de acum începe. Joi însă voi fi scăpat de sesiune (cu bine, sper eu). Mi-e teribil de teamă de cele de marţi şi miercuri. Teribil. Uf. Aţi văzut că azi a nins?! În caz că nu se observă, nu e un post prea fericit. Poate primul post mai puţin vesel in a loooong, looong time. Nu că-i mai bine aşa? Nici nu mă mai recunosc.
Azi am încercat să restricţionez accesul pe blog, dar opţiunile sunt anapoda. Ori e public, ori e numai pentru autori, ori e numai pentru autori şi invitaţi. Normal că un străin nu o să-ţi trimită e-mail ca să te roage să îl inviţi să îţi citească blogul, dar aşa aş fi vrut ca persoanele care citesc acest blog numai din plăcerea sadică de a mă analiza într-un mod negativ (evident, ştiu despre cine e vorba) să nu mai poată accesa această pagină. Uf din nou. Şi să nu credeţi că sunt rea. Nu, nu, cunosc persoane cu adevărat rele, persoane care te pot face să plângi şi să te întrebi cu ce ai greşit chiar atunci când nu ai greşit cu nimic. Eu nu vreau decât ca aceste rânduri, pe care le scriu cu plăcere şi din suflet, să nu fie citite şi de cei care nu le merită. Atât. De ce e bine să ne îndepărtăm de oamenii care nu ne plac? Pentru că încet-încet ne fac să fim ca ei.

I HEART

I love this blog. I love writing. I love chocolate. I love summer. I love dresses. I love you, but you don't love me. I love teddy bears. I love my mother. I love my friends. I love ice-cream. I love Fridays. I love beautiful photos. I love Vienna and I bet I'll love Berlin. I love life.

We are weak trees, poor birds/ We shall walk two different roads

But don't you worry, little heart,
I will fix you, don't be sad.
We'll soon forget and maybe then
We will learn to love again.




NINA SIMONE FEELING GOOD
Asculta mai multe audio Divertisment »

Ikea freak sau cum mi-am petrecut sfârşitul săptămânii

Vine, vine primăvaraaaaaaa! Abia aştept. Se simte în aer (mă rog, nu în Bucureşti), în copaci, în iarba din parcuri, în ghioceii care au apărut din ianuarie. Parcă văd că mâine ninge.  În altă ordine de idei, mâine am examen la literatura americană. Dacă am învăţat? Hmm, let’s just say că se putea şi mai bine. Faptul că vorbesc la trecut (deşi mai am muuuulte ore în care aş putea să învăţ) e o dovadă clară a responsabilităţii de care dau dovadă de când am crescut. Cred că de la douăzeci de ani încoace, dar până pe la 70, mai e vreme. Bun. Dar nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre cum mi-am dat seama că I’m a Ikea freak. Well, aseară am ajuns la Ikea pentru a patra oară într-o singură lună. Iar drumul a fost cu adevărat minunat. M-am distrat. Mai vreau. Şi dus, şi întors. Şi nu aveau prăjitură cu caramel, dar sunt convinsă că voi reveni. Cred că subconştientul meu (asta şi alinierea planetelor) mă aduce la Ikea din cauza dorinţei lăuntrice (şi puternice şi care mă stăpâneşte aproape de când aveam blog pe 360) de a avea my very own place. Dacă sunt şi mai dubioasă pentru că ştiu deja cum o să arate?! Cel mai probabil, da. Dacă îmi pasă că pot fi şi mai ciudată? Nici că.
Oricum, partea cea mai frumoasă a unui examen e după-amiaza de după. (giggle)
Şi acum să ne rugăm cu toţii să nu ningă mâine.
Să nu uit să scriu mai multe despre minunatul loc care va fi, oriunde ar fi.

Aiurea!

Plouă. Plouă. Of, de ce plouă?! Măcar de-ar veni primăvara. Dar nuuuu, asta e aşa, ca să ne enervăm noi. De câteva ore încerc să învăţ. Cafeaua a avut un efect miraculos, am fost energică şi m-am concentrat cam 23 de minute. Yu-huu. Acum ce fac? Ieri am fost cu Dana la un ceai. Şi am povestit, şi am povestit, şi am povestit. Apoi Danei i s-a făcut foame şi am plecat. Cred că mă tund. Anul trecut m-am tuns singură. Şi acum doi ani. Mai ales atunci. Mă plictiseam teribil în sesiune şi mă tundeam cam în fiecare săptămână. Dar să nu uit de mine că doar despre mine va să fie postul. Am făcut nişte poze. Am citit nişte cursuri. Pe la 3 (adicătelea pe la orele 15.00) mi s-a făcut foame aşa că am gătit. Pentru cei care nu cred până nu văd, poftim:


Mi-a făcut Lucia chef de tricotat. Dar nu am. Nici timp, nici fire, nici măcar o mâţă. Şi am descărcat Lolita pentru că am văzut cartea la Cărtu, dar mi-am dat banii pe alte prostii. În seara asta am vrut să fac mere în caramel, dar am afumat bucătăria. Rămâne între noi. Am chef să iubesc, dar nu am pe cine. Asta-i. Uf, nu pot să cred că am ars merele. Şi că încă mai plouă. Şi că unii oameni încă sunt răi cu alţii. Şi că dl. Chaos are un pisoi pe nume Carpetă şi cred că îl hrăneşte cu scame, dar nu vrea să-mi spună. Şi că… ce spuneam? A, da. Poze. A luat cineva leapşa de dor? Da. Vreau îngheţată. Şi nu am şi nu are cine să se ducă să îmi cumpere. Am pierdut cheia de la cutia poştală. Nu se ştie exact cum. A dispărut de ceva vreme. Eu o suspectez că s-a furişat într-o noapte şi a plecat cu o cheie din vecini. Dar nu m-a crezut nimeni. Azi ne-au schimbat toate cutiile şi ne-au dat chei noi. Două. Hihi.



Ooof. Lolita deci. Pe mâine!

Să snap out of it?! Never!

Obisnuiam să mă piaptăn. Poate o să din nou.


O să. O să. O să. Ba nu o să deloc. Pentru că aşa am eu chef. Poate mâine o să, dar azi nu. Pentru că aşa sunt eu. Pentru că dacă azi vreau să mă trezesc la 12, atunci aşa o să fac. Pentru că dacă am chef să îmi plâng de milă, o să. Dacă vreau să plâng de bucurie, o să. Dacă vreau să te iau brusc de mână, o să. Dacă vreau să îţi spun că ţin la tine, o să. Dacă vreau să beau ceai negru şi să nu mai dorm toată noaptea, o să. Şi o să, dacă azi nu am chef să mă piaptăn. O să, chiar dacă tu o să mergi să te plimbi de unul singur. O să şi eu, dar când o să am chef. Dacă vreau să mănânc ciocolată în loc de prânz, o să. Dacă vreau să scriu un roman, o să. Dacă vreau să te văd, o să. Dacă vreau să mă iubeşti, o să. O să. O să. O să. N-am scăpare

Leapşa de dor

Mi-e dor de tufele de crizanteme care înfloreau târziu în noiembrie. Mi-e dor de ploaia care cădea liniştită pe trotuarul copilăriei mele. Mi-e dor de mine venind acasă de la o serbare. Mi-e dor de mine împărţind mărţişoare. Mi-e dor de lunile de aprilie în care adunam zambile şi narcise din grădiniţa din faţa casei. Mi-e dor de ziua în care am plecat la şcoala purtând un tricou galben şi câteva musculiţe au aterizat pe el crezând că e o floare. Mi-e dor de iarna aceea în care am îngheţat cu toţii colindând pe un ger teribil. Mi-e dor de prima căzătură pe gheaţă printre tufe de trandafiri prinşi încă în floare, uimiţi şi ei de sosirea iernii. Mi-e dor de mine când bunicul mă ducea cu sania la grădiniţă. Mi-e dor de dimineţile în care lumina abia pătrundea prin jaluzelele de lemn, iar în curte oamenii se strângeau deja la poveşti. Era duminică. Mi-e dor de mine când desenam câte cinci ore pe zi. Apoi am crescut. Mi-e dor şi de tine, dacă poţi să crezi. Mi-ai spus că mă iubeşti deşi poate nici tu nu o credeai. Ţi-am spus şi eu acelaşi lucru deşi nu te iubeam. De atunci nu am mai spus asta nimănui. Sunt cuvinte prea mari. Am fi ajuns cu siguranţă să ne iubim, dar nu ai mai avut când. Mi-am dat seama mult prea târziu că nu ar fi trebuit să vreau să te pierd. Ani mai târziu, atâţia ani mai târziu, am început să uit. Ştiu doar că mi-e dor de mine, cea de acum doi ani. Apoi te-am cunoscut pe tine şi încă mi se mai face dor de cel mai simpatic ticălos. Te-aş fi putut privi o viaţă dormind în braţele mele. Ştiam că există suişuri şi coborâşuri în orice poveste, dar ţi-am dat drumul. Am renunţat fără să mai încerc măcar. Mi-e dor de tine cum erai atunci. Mi-e dor de mine când nu trebuia să am grijile unui om mare. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să cresc, m-am trezit într-o dimineaţă cu cearcăne şi o cafea în mâna dreaptă. Mi-e dor de Andrei, Matei şi Ela. Cred că, pur şi simplu, mi-e dor. Ţie de cine ţi-e dor?

Leapşa merge la toţi din lista lui Verde Ursuz. Vreau să vă aduceţi aminte că vă este dor.

Offtopic... toamna lui 2009-resolutions

Îmi doresc ca toamna acestui an să însemne pentru mine un nou început. Nu şterg nimic, dar vreau să fac mai mult. Nu uit nimic, dar nu mai vreau lângă mine oameni care m-ar lăsa baltă la greu. Prietenia înseamnă mult mai mult, şi pentru că ştiu cât ofer, vreau înapoi la fel de mult. Nu e bine să te zbaţi pentru cei care nu merită. Nu e bine să ai grijă de cei care nu au niciodată grijă de tine. Nu spun că trebuie să vă gândiţi numai la voi, ci să aveţi grijă ca atunci când vă deschideţi inima în faţa cuiva, să primiţi înapoi aceeaşi sinceritate. Când nu se întâmplă aşa, luaţi-o la fugă. Sunt mulţi oameni care vă pot oferi căldură şi prietenie adevărată, nu rămâneţi lângă cei cărora nu le pasă de voi şi nici nu se feresc să o arate. Ignoraţi-i. Singurătatea îi va face poate să îşi dea seama că ceilalţi nu s-au născut pentru ei. Mi-a spus cineva la un moment dat că sunt o persoană jolly. Poate din cauză că până ajungeam la sfârşitul postului, mă calmam şi nu mai eram supărată pe nimeni şi pe nimic. Acum nu sunt supărată, doar că văd lucrurile mult mai clar. Şi îmi doresc să reuşesc să mă desprind de toţi şi de tot ceea ce mă face să sufăr. Pentru că nu merităm nepăsarea altora.

BCU II

Nu o să fie un post lung pentru că în capul meu se duc tot soiul de lupte dubioase şi am nevoie de o ceaşcă de linişte. Mâine mă întâlnesc cu mama, iar asta înseamnă automat zi de shopping. Nu mă înţelegeţi greşit, mă bucur că mă întâlnesc cu mama. Doar e mama. Aşa. Şi ia să ghiciţi voi cu cine m-am întâlnit azi… Mai întâi cu Suki, dar câteva minute mai târziu, da, cu tipul meu cel minunat care stătea exact pe locul meu de ieri. Iar azi we had eye contact. Şi oricine ştie că acesta e un pas important. Data viitoare o să te ţină minte. Asta numai în cazul în care nu are eye contacts cu toţi oamenii pe care îi întâlneşte într-o zi. Dar cum ăsta nu e un film prost, he will remember me.

BCU sau cum am dat peste un ciudat

Când n-ai noroc, n-ai. M-am întors la BCU după o pauză de o oră făcută după cinci ore de citit cursuri. Aproape că nu mai era loc în sala 4. Soseşte şi cartea mea: Lac.
„Nu apucase telefonul să sune de două ori că Vito şi ştia că nu va ridica receptorul. Înainte de pantaloni îşi punea piciorul, ca în fiecare dimineaţă când se dădea jos din pat-oricum, nimic bun nu mai putea să-i vină de acum prin telefon, şi în orice caz mai întâi piciorul.” Aşa îşi începe Jean Echenoz romanul. Sfârşitul e al vostru să-l descoperiţi, eu vă spun doar că merge cu un ceai bun.
În faţa mea, un individ dubios se holbează de când am ajuns. Dau pagina: „De mai multe minute arunca femeii o privire distrată, deşi filigranată de concupiscenţă.” Nu se poate. Măgarul! Ştia Echenoz ce ştia. În spatele dubiosului, ceva mai în dreapta, un tip simpatic şi interesant, captivat, din păcate, de laptop. Decenusuntlaptop, decenusuntlaptop, decenusuntlaptop. Invită-mă la o cafea, te roooooooog! Mai repede, ca să scap de psihopatul acesta din faţa mea. Şi ca să mă convingă să mă rog să îşi rupă un picior când o să iasă din BCU, perversul ăsta s-a aşezat în faţa tipului meu. Până aici ţi-a fost! Nici nu pot să îmi ridic ochii din foaie, că se şi uită. Tâmpitule, NU MĂ UIT LA TINE! Gata, încă puţin şi mă iau de el. Dar dacă e chiar idiot şi mă urmăreşte când plec?! Şi ce să-i spun: Băi nene, ţi s-a urât cu binele? Ce te tot uiţi la mine? Nu, nu ar fi prea frumos. Mai bine asta: Nu ştiţi că nu e politicos să vă holbaţi? Prea amabilă. Dacă te mai holbezi, îţi sparg capul! N-am atâta tupeu. Of, şi tipul meu cel minunat pe care abia îl zăresc dincolo de ciudatul acesta bătrân şi libidinos. Da, eşti bătrân şi urât, urâtule! Dacă ne vom mai întâlni sau nu, doar timpul va decide (sfârşit în coadă de clişeu). În realitate, ne vom reîntâlni cu siguranţă. Sper doar să nu îl mai văd pe psycho. În rest, suntem bine. Voi ce mai faceţi?

I am my own hero

Sunt aproape un erou. Imaginea asta pe care mi-a trimis-o Cătălin nici că nu putea să cadă mai bine. Sunt exact într-o perioadă în care nu mai cred în eroi. OK, poate doar în unul, dar e secret. Când ziua începe la 7.30, eşti un alt om. Mi-am cumpărat în sfârşit cafea aşa că acum mă dau mai repede jos din pat şi tuşti în bucătărie. Azi am încercat să dau de înţelesul ascuns al unor cursuri, am cumpărat bilete la operă, am scris fără pauză aproape 6 ore, iar acum voi merge la culcare înainte de 23.30. Sunt un erou, măcar în seara asta.

Văd mai mult decât crezi tu

Bang bang, he shot me down.
Bang bang, I hit the ground.

Te-aş lua prizonier, nemernic mic ce eşti! Să nu mă mai deranjezi atunci când, în sfârşit, citesc o carte şi nu mă mai gândesc la tine. Să mă laşi să visez la altcineva.

Etichetă: foarte aiurea-n tramvai, dar asta e.

Am chef să îngheţ în faţa Ateneului

Mi-e imposibil să adorm la 23.00 dacă mi-am băut cafeaua la 18.00. Şi asta numai pentru că îmi venea să adorm cu capul pe laptop. Începuse să semene dubios de mult cu o pernă. Mi-am revenit. Acum am un chef nebun să mă plimb pe străzi. Pe Victoriei. Sau să îngheţ în faţa Ateneului. Evident, n-am cu cine. Trebuie să ai grijă cu cine te plimbi noaptea pe Victoriei. De câteva zile tot am sentimentul că o să se schimbe ceva. Nu ştiu ce, e doar o stare ciudată. Azi la BCU cerul era splendid. Puteam să număr norii prin acoperişul lor de sticlă. Nu-i aşa că I’m not making any sense? E de la cafea, sunt convinsă. Şi cred că în curând o să vină primăvara. Mai repede decât ne aşteptăm. Ştiu eu sigur. Vineri pun pariu că o să fie zi de cumpărături. Sâmbătă am examen. De ce să pui sâmbăta un examen? Sau duminica?! De când duminica nu mai e duminică? De când nu mai am voie să lenevesc în pat până la 11.00 şi mama să îmi aducă lapte cu cacao? Şi desenele animate pe care le aşteptam cu atâta nerăbdare în timpul săptămânii…
Mă amuză teribil proverbele trunchiate şi combinate cu alte jumătăţi.
„Cine se trezeşte de dimineaţă cade singur în ea.”
„Cine sapă groapa altuia va ajunge departe.”
Atât îmi amintesc acum.
Mă duc să încerc să visez.

Imaginary shopping

Am primit leapşa de la O picătură şi cred că va merge mai departe la Blue Heart, Irys, Lucia, O cafea tare şi la Suki. Ce-aş vrea eu de pe Charity Gift dacă aş face cumpărături duminică dimineaţa?
1.Brosa mar care şi-ar găsi repede locul pe una dintre jachete sau rochii.
2.Aş vrea să citesc Nesuferitele zile de luni pentru că mi-a recomandat-o cineva.
3.Un glob cu ponei pentru că nu au cu Peter Pan.
4.This little fellow.
5.Ar arăta bine pe peretele din viitoarea locuintă, wherever that will be...

Vineri.

N-am inspiraţie. Am intrat numai ca să adaug un blog pe care l-am descoperit tot în dimineaţa asta. Am multe de făcut azi. De fapt, tot ce trebuie să fac este să fiu acolo şi să par concentrată. Da, da, ma interesează mult chestia asta. Continuaţi, vă rog. Cinci luni, cinci luni, nu mai e mult. Ce-ar fi dacă ne-am duce să vorbim cu oamenii pe lângă care trecem pe stradă? Vezi un tip simpatic sau o tipă îmbrăcată fain. Pe el ai vrea să îl inviţi la o cafea, iar pe ea ai vrea să o întrebi de unde şi-a luat rochia şi chiar să mergeţi la cumpărături. Poate ştie nişte locuri mai faine decât cele pe care le ştii tu deja. Ar fi frumos. Posibil dubios, dar dacă ar deveni un obicei, ar fi minunat. Oamenii s-ar saluta toţi între ei, şi-ar zâmbi frumos, şoferii nu ar mai claxona pentru că toţi ar fi prieteni sau măcar cunoştinţe. Utopic, şi totuşi nu atât de imposibil. Friday resolution: să termin de citit Tournier. Să îi dau cartea Danei. (Am inventat verbul a returma ). Vă las pe voi să găsiţi posibile sensuri. Am întrebat-o pe Dana dacă mă lasă să îi scriu numele. Mi-a zis că atâta vreme cât nu îi scriu şi CNP-ul, e în ordine. Corect. Doar că de la o vreme eu mă trezesc întrebând cele mai banale şi stupide lucruri. Mă duc să îmi cumpăr minunata cafea.

I've been published

Am învăţat la Managementul educaţiei că trebuie să te bucuri pentru orice succes, oricât de mic ar fi el. Nu ştiu cât de mare e acesta, dar eu mă bucur oricum. Când un editor de la o renumită revistă internaţională îţi spune că articolul tău e „fantastic” and „so well writen” şi că ai făcut „wonderful photos”, trebuie sa te bucuri şi să îţi dai seama că eşti pe drumul cel bun. Azi-dimineaţă am primit cel mai frumos e-mail cu subiectul „You’ve been published!”.
Cât despre cele două examene de azi, fiţi fără grijă, a fost mai mult decât bine.

Zâmbeşte-mi frumos...

Iarăşi scriu pe blog în loc să învăţ. Reţineţi că mâine am două examene. Să-mi amintiţi să revin cu amănunte. Am în jurul meu câţiva oameni care reuşesc să îmi strice buna-dispoziţie. Doar prin faptul că sunt negativişti. Nici eu nu văd mereu lucrurile în roz, dar de obicei îi încurajez pe ceilalţi, nu îi demoralizez. Îmi plac oamenii optimişti şi realişti în acelaşi timp. Cei care acţionează şi nu îşi plâng de milă. Nu sunt ca ei, but I’m working on it. Puterea de muncă şi cheful de a face de toate vin de la astfel de oameni. Acum că mi-am vărsat aici năduful, mă duc să învăţ. Evident, mă simt mult mai bine.

O zi de păr prost

Iar o să ajung după prof. Ca în liceu. Numai că azi o să îi predau şi proiectul. La timp, ca un copil cuminte. Pentru că sunt. Mult prea cuminte, silly me. Ieri chiar mi-am cumpărat o rochie, culmea. Şi azi am o "zi de păr prost" :)) Şi nici nu mă mai chinui să îl aranjez. Să stea cum vrea el, zburlit în vânt şi în metrou. Păr prost! Mi-a zis nu mai ştiu cine că "prost" şi "deştept" nu există. Eram în clasele gimnaziale. Am fost uimită. Cum nu există? Dar eu le folosesc! Şi tu! Toti! Nu, nu există oficial în dicţionar. Slang?! Cum să spui asta unui copil de clasa a patra? Mie îmi plac cuvintele astea. Şi nu cred că vor fi înlocuite de "mentally challenged". "Eşti prost cu crengi, dar eu tot te iubesc!"... Să nu-mi spuneti acuma că n-are un farmec aparte.
Azi vă vreau frumoşi şi nebuni. Şi invitati-o/l la un ceai. Uneori prea târziu chiar e "prea târziu".

Nu-i de noi aici, hai acasă!

De licenţă nu m-am apucat încă. Tot mi se pare mie că februarie e luna cea mai potrivită pentru aproximativ juma’ de licenţă. Aşa sau sunt eu nebună. Asta dacă mă mai recunoaşte profa. Până în martie voi fi scris deja două treimi. Lucrez bine cu deadline-uri, doar că am un talent nebănuit de mare de a lasă totul pe ultima sută de metri. Şi încă vreau să mai scriu un roman. Două. Nouă. Pentru că pot. Azi am un examen, mâine de predat două proiecte, iar miercuri încă două examene. Şi de-abia acum mă apuc de învăţat. Din experienţa anilor trecuţi am învăţat că poţi scăpa basma curată şi dacă îngraşi porcul în ajun. Nu, pe bune. Tot nu-mi vine să cred că va trebui să întorc ceasul din douăşpatru-n douăşpatru. Da’ dacă-i musai, atunci clar trebuie. Mă gândeam că va fi un an teribil. Nu-i. Am fost minţiţi. Mai am cinci luni şi-un pic, apoi se va deschide drumul către fericire: master. Master care nu va mai fi la facultatea mea. [chuckle]

Am un chef nebun să fac de toate. Mai că simt că am şi timp pentru toate. Aştept să treacă sesiunea şi să merg iar la concerte pentru recenzii. Data trecută eram singura ciudată care îşi lua notiţe în timpul unui concert. 1.Stau prost cu memoria. 2. E bine să scrii atunci când te loveşte. Inspiraţia, that is.

Să nu uit să-mi iau azi ciocolată. Şi ceva drăguţ, drăguţ ca o rochie.

S-aveţi şi voi o zi frumoasă. Nu costă nimic.

Mai bun

Am chef de un ceai bun. Un ceai cu caramel. M83. Am chef de un somn bun. M-am uitat la un film bun. Am terminat un proiect mai putin bun. Mi-am cumparat un ceas mecanic bun. Merit pe cineva mai bun.

Photo: Rooze on Flickr

Ziua în care a nins prima dată

Ningea. M-am uitat pe fereastră pe la opt şi ningea. Mi-am muşcat buzele de ciudă. Nu mai vreau zăpadă. Eu credeam că pot spera la o primăvară timpurie. Şi acum, zăpada asta îmi distruge visul. Ştiu, mă comport ca un copil care nu are nimic mai bun de făcut decât să se plângă de vreme. Dar ştii ce? Ştii de ce mă supără într-atât ninsoarea asta nebună şi superbă? Pentru că nu pot să o împart cu tine. Gata, am spus-o. N-am reuşit să citesc în metrou. Erau prea mulţi oameni în jurul meu, iar drumul a părut mai scurt ca niciodată. Şi apoi, am vărsat cafea pe mine. Nu-mi vine să cred că ninge! O să am două ore de pierdut. Nici pe astea nu o să le pot împărţi cu tine. Mă desprind încet de toate lucrurile inutile şi dăunătoare, lucruri care mă fac să pierd ore preţioase din zi. Mi-aş dori să mă pot trezi în fiecare dimineaţă la şapte. Cred că mi-ar plăcea să împart cu tine cafeaua, dar nu o să se întâmple asta. Tu eşti unul dintre lucrurile inutile şi dăunătoare la care renunţ. Nu îmi dau seama dacă mai ninge. Aici au acoperit ferestrele cu o pânză mare care ţine loc de afiş publicitar. E îngrozitor. Îmi vine să o iau la fugă. Dar tot nu aş scăpa de gânduri. Sunt ale mele, le port ca o haină. M-am săturat de locul acesta, de oamenii plictisiţi şi somnoroşi din fiecare dimineaţă. Dacă ar fi după mine, nu aş dormi deloc. Sorb fiecare clipă, regret fiecare zi pierdută aiurea, ca şi cum mi-aş trăi ultima săptămână. Şi în toate astea e o graba bolnăvicioasă pe care mi-e greu să o înţeleg.
Deschid cartea din nou. Pagina 73. Îmi place cartea asta. Nu-mi place cum e tradusă, dar îmi place titlul. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva. Ştiu. Şi pe mine. În rest, nu mai înţeleg nimic. Nu-mi pot imagina prea bine personajele. Tipa are nevoie de dragoste. A spus asta cu zece pagini în urmă. A zis-o atât de răspicat: Vreau iubire. Ştiu. Şi eu. Semnul de carte e un flyer care anunţă un eveniment, probabil un concert. Nu mă chinui să îl înţeleg. 29 noiembrie. Nu mai ştiu ce făceam în ziua aia. Nu mai ştiu ce făceam nici ieri. M-am simţit întotdeauna deasupra unora prin preocupările mele. Şi cred că am dreptate. Un om care nu se opreşte niciodată asupra lui e un om gol pe dinăuntru.
Aş vrea să mă îndrăgostesc. De-a binelea. Uneori mă tem că nu mai ştiu să iubesc. Teoretic vorbind, nu ar fi imposibil. Urăsc să nu îmi las gândurile să zboare în voie. Daydreaming-ul e portiţa mea de scăpare. Aş vrea să mi se frângă şi mie inima. Tot de-a binelea. Am citit undeva că dragostea adevărată e plămădită din agonie şi extaz. Parca Paler a spus-o. Nu mai ştiu. Mie îmi place asta: Love is friendship on fire. În mintea mea, asta e relaţia ideală. Mă duc afară să văd dacă mai ninge. Mi s-a făcut milă de ferestrele astea mari şi acoperite.
M-am întors. Aceeaşi încăpere cu ferestre nătângi. Nu mai ninge. M-am plimbat aproape două ore. Nu aveam chef să mă plimb şi îmi era şi frig. Am ajuns la 103. Tot nu pot să-mi imaginez personajele din cartea asta. Poate pe Ambre. Sau nu, nici ea nu e suficient de interesantă. Şi nici pe Marc. Pe nimeni. Mă gândesc că e aşa de uşor să scrii o carte. Numai eu nu scriu una. Sunt călăul propriilor gânduri. Nu-mi vine să cred că a mai trecut un an. Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, nu ar fi chiar atât de greu.
Clădirea asta distruge orice urmă de creativitate. Pereţi goi, oameni plictisiţi şi deprimaţi, nimic care să te inspire. Singurul lucru care îi trezeşte e un individ cu o carte în mână. Ce citeşti? Ce citeşti? Ipocriţilor. Patru etaje pline de fete. Ca într-o mănăstire. Mai rău. Ţi-e imposibil să rămâi drăguţă. Uiţi cum e să fii amabilă. La început spionezi, bârfeşti. Apoi te plictiseşti. Eu am ajuns la dezgust. Vreau să ies. Nu aş vrea să fiu în locul unui tip în clădirea asta. Sunt vânaţi. Analizaţi până la sânge. Dezbrăcaţi din priviri. Viol în toată regula. Patru etaje numai cu fete.
Nu mi-e somn. Ciudat, poate cafeaua de azi-dimineaţă chiar a avut efect. Spuneam şi eu asta acum doi ani, când locuiam singură. Că mi-ar plăcea să vin acasă şi să găsesc pe cineva aşteptându-mă. Cu doi ani în urmă. Teribil. Nu-mi plac cunoştinţele. Colegi de liceu uitaţi. Te întâlneşti cu ei când te aştepţi mai puţin. Nu te-ai schimbat deloc. Nici tu. Eşti la fel de măgar.
Dar nu ai cum să le spui asta. Acasă te uiţi repede în oglinda din hol. Nu te mai recunoşti. Nişte măgari, evident. Măcar ştii că ai dreptate.
Am terminat cartea în seara asta. Fereastra mea e mare. Văd tot cerul prin ea. Tot prin ea am văzut azi-dimineaţă primii fulgi de nea. Ningea.

Ea ştie cel mai bine

Oricât aş vrea să las deoparte micile distracţii... ei bine, micile distracţii se ţin după mine. Şi o pagină dubioasă se deschide în Yahoo de câte ori folosesc ţ-ul. Da, s-a deschis şi de data asta. Miercuri mă duc la film. Nu era în plan, dar azi am trecut pe lângă cinema şi a fost ca o chemare... Serios, am şi martori (martori pe care i-am corupt şi care vor veni cu mine la film). Azi mi-am calculat elementele dătătoare de insomnie: două examene săptămâna asta, patru proiecte, două eseuri şi patru examene săptămâna viitoare, apoi urmează sesiunea. Dar nu-i nimic, toate trec. Mai puţin iubirile dăunatoare de care nu reuşim să scăpăm deşi suntem conştienţi că numai bine nu ne fac. Am scris eu cu câteva posturi mai jos că I like bad boys, dar parcă nici chiar aşa. Şi cică să-ti asculti inima... că ea ştie cel mai bine. Păi tocmai, că nu ştie. De câte ori ne ascultăm inima şi uităm de creier, luăm cele mai proaste decizii. De câte ori suntem îndrăgostiti, suntem mai rău decât nişte copii. Toate învătămintele preaînteleptilor părinti/prieteni/vecini (?)/cumnate/alte rubedenii mai îndepărtate, dar la fel de băgăcioase, dispar ca prin farmec. E ca şi cum te-ai fi născut ieri. E o plăcere bolnăvicioasă în a spera că se va îndrăgosti de noi. Şi totuşi, atunci când sună şi ne declară iubirea, o luăm la fugă. Tot din cauză că ne ascultăm inima... că doar ea ştie cel mai bine.

Strange Fruit

Astăzi mi-ar fi plăcut să îl iau acasă cu mine pe vânzătorul de la librărie. Nu a găsit cartea pe care o căutam (Michel Tournier-Vineri sau limburile Pacificului), dar nu prea a mai contat. Părea genul acela de om cu care ţi-ar plăcea să bei o cafea în Paris. Ieri am descărcat câteva cărţi pe care o să am marea plăcere de a le citi la vară: Margaret Atwood (evident!)-The Blind Assassin şi Dancing Girls şi de Michael Cunningham-The Hours. Dacă şi în cazul acesta cartea va fi mai bună decât filmul, hooray de zece ori. Abia aştept! Cât despre Tim Burton, colegul de apartament mi-a îndeplinit dorinţa. E bine că mai citeşte cineva blogul, nu?! Momentan îmi bat capul cu Memoriile lui Hadrian. Tot mi se pare că Marguerite Yourcenar se plictisea teribil. Promit să nu scriu niciodată din plictiseală. În caz că ajung celebră, nu vreau să sufere alţii citindu-mi gândurile scrise pur şi simplu din lipsa unei activităţi mai interesante.
Şi tot azi m-am pricopsit cu un fular galben care mă ispitea de ceva vreme. Şi încă o rochie, ca să nu se simtă singur.
Aş fi vrut ca BCU să închidă la 22.00. Serios, ar fi fost mulţi care ar fi stat până la ora asta ca să citească sau să facă proiecte. De cele mai multe ori ies la 18.00. Aş ajunge la BCU pe la 18.30. 1o minute instalarea. 25 de minute aşteptarea. Peste 40 de minute ar trebui deja să plec. Prin urmare, nu mă duc niciodată când am programul aşa. Sper însă la nişte cursuri mai puţine în semestrul al doilea.
Şi încă o piesă a lui AaRON. O voce tulburătoare if you ask me. Dar poate sunt eu mai sensibilă când e vorba de lucruri frumoase. :p



aaron ,strange fruit
Asculta mai multe audio Muzica »

The Oyster Boy

The Melancholy Death of Oyster Boy and other stories by Tim Burton

Da, am încă o dorinţă.

Vă urez şi vouă... un 2009!

Party. De la 10.00 până la 7.00. În Germania şi în Suedia au fost mai cuminţi. Restaurant, fancy dresses, o plimbare pe bulevard, şampanie şi în pat în jur de 3.00. Nu mă pot decide dacă îmi place mai mult la ei sau la noi. Tind să cred că noi avem un motiv întemeiat pentru care petrecem ca nebunii de câte ori se anunţă o sărbatoare mai mare, deşi în ultimii ani lucrurile au început să se schimbe şi pe-aici. Ieşim destul de rar să luăm masa în oraş. Nu există însă o măsură a distracţiei. În general românul petrece până cade sub masă. La capitolul ăsta mai avem noi de lucru şi la partea cu coma alcoolică. În rest, stăm bine. Nimeni nu face haz de necaz la fel ca noi. E un talent înnăscut.

Cum spuneam, petrecerea a fost frumoasă. Dorinţe pentru 2009? Multe, dar dacă vi le spun, nu se mai împlinesc (fapt dovedit clinic şi testat dermatologic). O să spun doar atât: o să fac tot posibilul să fiu mai organizată şi să mă concentrez asupra lucrurilor cu adevărat importante de anul acesta şi ştiu că un program bine pus la punct o să mă ajute pentru că de data asta nu-mi pot permite să las totul pe ultima sută de metri. Vreau o casă nouă, un job care să semene a hobby şi timp pentru desen.

Vouă vă doresc un an plin de împliniri, un an frumos pe care să îl ţineţi minte toată viaţa. Fie ca în 2009 să vi se îndeplinească cele mai frumoase dorinţe!