Ziua Curateniei

Pe 4 aprilie 2009 te invitam in Gradinile Botanice din Bucuresti, Cluj-Napoca si Craiova la “Curatenia de Primavara”, un eveniment organizat in fiecare an de Asociatia Team Work.

Daca ai mai participat pana acum, stii ce zi grozava a fost ziua curateniei! Daca nu ai mai participat, acum poti fi unul dintre cei 400 de voluntari care vor vizita “activ” gradinile botanice din orasele lor! J Programul este intre 9.00 si 17.00 (cu pauza d pranz ;).

Tu vino cu pofta de munca si prietenii, noi aducem uneltele, muzica si ... gradina!

Ce trebuie sa faci?
Anunta-ti prietenii si inscrie-te pe http://www.teamwork.org.ro/ in perioada 26 martie – 2 aprilie 2009!
(Ne poti contacta pe adresa http://us.mc575.mail.yahoo.com/mc/compose?to=gradina.botanica.tw@gmail.com pentru orice intrebare legata de inscrieri.)

Ne vedem in Gradina!
Echipa Team Work

Vă sună cunoscut?

Dacă e primăvară, ar trebui să mă simt bine. M-am săturat însă de prea multe lucruri şi sunt prea obosită ca să reuşesc să nu mă mai gândesc la ele. Şi iarăşi nu-mi pasă, iarăşi nu vreau să mă mai gândesc cum se va termina totul. Mă tem să nu fiu prea inconştientă, dar îmi aduc aminte că şi înainte am făcut la fel, iar asta înseamnă, la urma urmei, că nu m-am schimbat prea mult. Nu-i nimic, nu-i nimic, o să fie bine. Sigur, a funcţionat până acum, dar cât o să mai dureze? Nu mai vreau să mă gândesc la ce e mai rău, trebuie să par în continuare optimistă până când o să încep să şi cred ceea ce spun. Şi pentru că tot a venit vorba, am scris acum o lună aproape că niciodată nu trebuie să spui niciodată, că se întâmplă lucruri amuzante, că viaţa are grijă să ne pregătească nişte surprize plăcute şi aşa mai departe. Încă mai cred în posibilităţile nemăsurate ale zilei de mâine, dar sunt în continuare convinsă că un laş va rămâne laş pentru tot restul vieţii, că un om care nu e conştient de propria-i fiinţă, un om care nu se cunoaşte pe sine, nu o să se schimbe niciodată. A evolua înseamnă mai întâi să te cunoşti pe tine însuţi, să ştii ce trebuie să schimbi şi să începi să înveţi de la ceilalţi. Nu suntem într-atât de tâmpiţi încât să nu reuşim să învăţăm decât din greşelile noastre.
Am început să mănânc sănătos. Nu ştiu cât o să dureze, dar măcar merită să încerc. Simt că oricum nu aş putea să mănânc altceva în afară de fructe şi legume. E din cauză că e primăvară, nu?
Parov Stelar o să cânte în Bucureşti. Chiar de ziua mea. E pur şi simplu minunat. O să fie minunat. Acum e o zi obişnuită. Sunt prea obosită ca să dau examen şi nu am învăţat cât ar fi trebuit. Ca de obicei, de altfel.
Ieri am pierdut o zi de primăvară.
Avem un nebun/o nebună care ne sună în fiecare zi pe telefonul fix. Uneori de trei ori pe zi. Nu putem să îl smulgem din perete pentru că nu e al nostru. Unii oameni se plictisesc foarte tare.

Maggie

„Îşi muşca buzele fără să îşi dea seama.
-Personalitate multiplă.
-Nu e de bine, îi şopti domnul Popstrobim ţinând-o strâns de mână.
-Cu uşoare tendinţe psihotice.
-Nu e deloc bine, îi spuse acelaşi domn Popstrobim şi îi puse cealaltă mână pe umărul drept.
-Şi predispusă la depresie.
-Acum chiar că e grav.
Maggie îşi privi mâinile care îi tremurau de când intrase. Voia să fumeze. Se ridică şi, căutând liniştită în geantă pachetul de ţigări, dădu peste brelocul-broască dăruit de el. Îl scoase şi îl strânse în mână cât putu de tare. Se întoarse apoi spre cei doi care o priveau nedumeriţi:
-Idioţilor!
Ieşi trântind uşa şi lăsând în urma ei o broscuţă mică de platic căreia îi lipsea un picior.”

O zi tristă. :|

Dacă aş fi scris la birou, nu s-ar fi întâmplat asta:



A fost al mamei. A fost în liceu cu ea. Apoi a fost al meu. Gimnaziu, liceu, facultate. Iar acum, când urma să trecem amândoi prin ultima şi cea mai grea încercare, eu l-am omorât. Calculaţi voi numărul anilor. Eu sunt prea supărată.

Femeia comestibilă

Mă duce cu gândul la Olivia Ruiz. Azi am băut iar cafea şi am observat că îmi tremură mâinile de trei zile. Îmbătrânesc. Poate Suki are dreptate şi e de la prea mult ceai negru. Eu aş da vina pe anumiţi oameni, dar fie, să dăm vina pe ceaiul la care nu o să renunţ oricum. Cine şi-a cumpărat azi Femeia comestibilă de Margaret Atwood??? Da, da, Verde Ursuz în persoană. Am ţiuit când am ieşit printre barele de securitate, deşi eu chiar am plătit cartea. Am vrut să mă întorc mai târziu. „Tanti, mie îmi ţiuie cartea.”, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Prin urmare, altcineva a fost de vină. Şi cred că mai trec mâine puţin pe acolo. Am plecat de la facultate la 20.10, mai aveau puţin şi ne închideau acolo cu tot cu profă. Primesc în continuare propuneri de colaborare deşi nu mai fac nimic hand-made. Şi o să primesc, se pare, revista Spin pe un an de zile. Yu-hu. Am un examen luni şi o lucrare de făcut până duminică şi ar fi fost minunat dacă aş fi avut şi timp pentru tot. Sunt singura care trebuie să citească Moll Flanders. Am însă plăcerea de a regăsi pe rafturile librăriilor multe cărţi deja citite. Mi-e somn, dar trebuie să învăţ nişte lucruri absolut plictisitoare şi în întregime inutile. La arme deci!

Femeia comestibila

Mă duce cu gândul la Olivia Ruiz. Azi am băut iar cafea şi am observat că îmi tremură mâinile de trei zile.

Planuri. Planuri. Planuri?

Peste aproape două luni ar trebui (trebuie!) să termin facultatea. Îmi dau seama treptat cât de mult o să-mi lipsească şi că a fost, până acum, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. M-am schimbat mult în trei ani şi încă nu suficient. Şi am şi eu, ca aproape orice muritor, planuri. Planuri mari. Să termin cu bine, să fac un master, să mă mut singură, să îmi deschid o ceainărie, să am grijă să fiu fericită. Să scriu o carte. Să revăd Viena şi să vizitez Londra. Momentan, mi-e îngrozitor de frică. Mi-a spus ieri cineva că nu ar putea să îşi scrie gândurile aici, să le vadă toţi. Mie mi-e tot una. Şi în realitate, sunt la fel de sinceră. De ce m-aş ascunde tocmai aici?! E cel mai frumos şi sincer jurnal pe care l-am avut vreodată, e romanul celor trei ani de facultate.

Joi

O să mă înghită cearcănele pentru că e a treia săptămână în care adorm după 1. De când nu ne mai ajung orele?
Azi am băut iar un ceai la Cărtu cu o persoană pe care am cunoscut-o poate prea târziu. Oricum, a fost o zi minunată.
De mâine începe greul, dar despre asta nu mai povestesc pentru că e primăvară şi trebuie să fim optimişti.

Cum spuneam

Photo source: Sandy Candy (blogroll)

Ttttaking it bbback.

Îmi iau înapoi cuvintele şi gândurile frumoase, le aşez într-o cutie frumoasă şi le păstrez pentru oamenii care le merită cu adevărat. Nu-mi place să mă mai duc la facultate. Oamenii au început să intre în panică, sunt singura care le mai spune că o să fie bine. Şi asta pentru că mie nu-mi spune nimeni aşa ceva, dar aş vrea să o aud. Aşa că le spun lor şi aşa mă calmez şi eu. Nu ştiu cum o să fie, dar nu cred că o să dau greş chiar acum. Nu se poate. Pur şi simplu nu se poate. Nici nu vreau să mă gândesc. Cred că mi-am refulat toate aceste gânduri, altfel nu-mi explic.
Am un fel de răceală cu tentă de gripă care îşi aduce aminte de mine în fiecare dimineaţă, dar mă uită până seara. Nu ştiu de ce nu mai am Alexandrina şi Au Revoir Simone în folderul cel minunat.
Cred că cea mai frumoasă amintire de când eram mică e o dimineaţă cu cireşi înfloriţi şi cu mult soare. Şi rochiţa mea cu vaporaşe pe care am urât-o la început, dar pe care nu voiam să o mai dau jos pe urmă. Şi cred că ar mai fi şi caisul, dar pe atunci aveam deja şapte-opt ani şi puteam să mă urc în el.
Am visat ceva şi am rămas cu impresia că era un vis frumos, dar l-am uitat.
Mai bine mă făceam semafor. Îmi place să mă uit la oameni şi să încerc să le ghicesc poveştile. Mi s-ar fi potrivit de minune.
Ba nu. Mai bine eram copac. Da, un cireş frumos, veşnic înflorit.
În mijlocul intersecţiei.

Despre neputinţa de a fi iubit

Am citit undeva că fiecare dintre noi este iubirea vieţii cuiva. Ei, asta-i acum, noi ce ar trebui să facem? Să aşteptăm să apară Făt-Frumos călare pe un cal alb şi să ne jure iubire veşnică? Din păcate, cam asta facem, fie că vrem, fie că nu, fie că ne dăm seama, fie că o facem în mod inconştient. Şi totul din cauza societăţii care ne-a indus sentimentul de slăbiciune şi nevoia de a fi iubite. Noi vrem să fim alintate, ţinute în braţe, vrem flori, vrem filme siropoase la care să vă uitaţi împreună cu noi. Sună clişeic, este clişeic, mâncăm clişee pe pâine şi ne ghidăm până şi sentimentele în funcţie de ele. Cu toate acestea, lucrurile încep să se schimbe. Sunt de trei ori mai multe femei în lume aşa că nu toate vor fi iubite toată viaţa, unele nu vor primi niciodată flori, iar altele vor fi ţinute în braţe o singură dată. Statistic vorbind, lucrurile sunt triste. Practic, fiecare se descurcă cum poate. Dar chiar dacă ne găsim pentru o perioadă pe cineva care să ne ţină în braţe, rareori găsim iubirea adevărată. Aş spune niciodată, dar poate se găseşte totuşi o bunicuţă care să îmi spună că încă mai iubeşte ca la început şi să îmi răstoarne astfel toate teoriile.
Spuneam însă că lucrurile încep să o ia pe altă cale. Nu mai avem nevoie de atâta iubire, romantismul ni se pare ieftin şi parcă nici timp nu mai avem. Desigur, asta se întâmplă în societatea dezvoltată şi plină de femei independente şi... singure. Şi atitudinea aceasta de amazoană ţine o vreme, poate chiar ani, dar cedezi când privirea lui te loveşte ca un fulger, îţi uiţi teoriile şi le spui prietenelor care încă se mai bat cu pumnii în piept că sunt fericite singure, că omul nu e făcut ca să trăiască singur.
Şi totuşi, când ai pe cineva lângă tine, asigură-te că primeşti tot ceea ce meriţi, gândeşte-te dacă eşti fericită, dacă nu cumva ar trebui să cauţi ceva mai bun. Frica ne face de cele mai multe ori să rămânem alături de cineva, teama că nu vom mai găsi pe altcineva. Acesta este, dragele mele, un sentiment de care trebuie să scăpăm. Ştiu că statisticile indică altceva, dar priviţi în jurul vostru. Sunt mii şi mii de oameni care se ciocnesc unii de ceilalţi în căutarea fericirii.

Azi a fost vineri toată ziua

Poate ar trebui să fac o etichetă şi cu „what a day” pentru că, iată, am uneori parte de nişte zile pline şi minunate. De dimineaţă am început cu un curs minunat la care mă duc de dragul profesorului chiar dacă întârzie mereu aproape o oră. Azi ne-a povestit cum a tradus o domniţă o parte dintr-un roman şi de ce e bine să căutăm în dicţionare termenii pe care doar avem impresia că îi cunoaştem. Avem în pasajul respectiv un om care merge cu maşina. La un moment dat, maşina se opreşte singură, personajul coboară şi se uită în zare contemplând peisajul. Îşi dă seama că există o forţă malefică într-un copac contorsionat şi că de acolo i se trage lui toată nefericirea. Şi acum să facem lumină: maşina se oprise pentru că i se stricase o piesă numită arbore cotit şi evident că omul era supărat. Simpatic foc.
Mai târziu ne-am oprit puţin la Cărtu, apoi înapoi la facultate, apoi am trecut pe la H. care m-a servit cu un ceai negru foarte bun şi cu Mum şi Au Revoir Simone (ultima la cerere), am alergat apoi până la metrou, am ajuns în pasajul de la Universitate şi am mers cu Dana (şi mulţi alţi oameni pe care nu îi cunoşteam) la un documentar care m-a uimit. Aveam o idee despre cum oamenii bogaţi conduc lumea, dar acum lucrurile îmi sunt mult mai clare.
Nu îmi place prea mult postul ăsta, sunt prea obosită ca să scriu altfel, nu pot să ascult muzică pentru că ar trebui să ies din cameră şi să îmi aduc căştile, iar asta ar fi deja un efort imens pentru un om care abia mai nimereşte tastele. Ideea e că voiam să îmi rămână cumva în minte ziua asta. Zilele frumoase sunt ca timbrele, iar eu sunt un colecţionar înrăit.

Tu-ru-tu-tu

Oamenii chiar dorm la ora asta?
Voi chiar dormiţi?
Cum să mă trezesc mâine la 7 dacă acum sunt încă aici?

Uneori scriu poezii.

Mi-e oarecum uşor ciudat
De ce nu m-am făcut dulap
Sau ceainic cu miros de ceai
Aş vrea să zbor aşa că hai.

Azi-dimineaţă m-am trezit la 7.30. Poate mâine mă voi trezi la 7. A fost minunat, încă era soare când mă plimbam pe Calea Victoriei cu o cafea după mine. Da, era o cafea care se ţinea după mine. Şi... şi.... daaa... azi chiar am scris un pic pentru licenţă. Şi cântam singură pe stradă, dar nu ştiu de ce, de obicei nu cânt pe stradă. Apoi am început să număr, dar nu ştiu ce anume număram. Ce pun mai nou în cafea?! Şi mâine o să îmi iau alte căşti. Mai vreau flori şi cărţi şi un ceai bun. N-am mai băut ceai de multişor, trebuie să mă trezesc şi mai devreme şi să îmi fac. Mâine trebuie să mă răsfăţ. Am crezut că o să predau engleza unor copii de liceu care ştiu foarte bine engleza. Dar nu mâine, mâine doar o să îi privesc pe ascuns, apoi o să le dau note mari. Nu, nici note nu avem voie să punem. Bun, atunci doar ceai. Nu înţeleg de unde vine atâta ploaie. Adică înţeleg, dar de ce nu se mai opreşte? Mă duc să traduc, să traduc, traduc, traduc. O să mă trezesc cu litere şi cuvinte pe faţă, pun pariu. O să am un „politics” scris pe frunte şi „I am, I discover, a very untidy man.”
Să mă duc mâine la film sau nu? Să mă duc sau nu? Să mă duc sau nu?
Să traduc, da, asta ar fi cel mai bine.

Berlin II şi alte poveşti

Din roză a ramas doar spinul...
Se scutură încet pelinul...

Mi-ar plăcea să mă trezesc mâine şi să fie luni, să fie iulie, să fie cald, eu să îmi îmbrac rochia cu flori şi să stăm în iarbă toată ziua, să ne uităm la nori, să mâncăm poate şi nişte îngheţată, oamenii să se uite ciudat la noi, apoi să îşi dorească şi ei să aibă timpul nostru şi să doarmă pe pământul gol, să citesc o carte minunată, să citesc tot ce a scris Margaret Atwood, să îmi cumpăr mobilă veche, să deschid o ceainărie, tu să îmi aduci în fiecare dimineaţă un zâmbet şi o floare ruptă la întâmplare, să fii minunat, să fii aşa cum mi-am imaginat tot timpul că ar trebui să fii, să lenevesc dimineaţa până târziu şi să mă îmbrac în fiecare zi cu o altă rochie, să merg desculţă pe trotuarul cald aşa cum făceam când eram mică şi nu-mi păsa că mă murdăresc de praf, să iau micul dejun la umbra unui cireş în floare, să ascult jazz pe acoperişul unui bloc, să fie noapte şi oraşul să fie scăldat în lumini, să fiu fericită, fericită, fericită.
Nu am uitat de Berlin. L-am cutreierat în lung şi-n lat, cu metroul, cu S-Bahn-ul şi pe jos, am mers mult, am râs mult, am zâmbit mult şi am tremurat de frig la fel de mult. Am făcut poze şi ne-am plimbat pe străduţele frumoase din Kreuzberg, am visat urât şi m-am trezit speriată, am mers de trei ori cu metroul fără să plătim şi am plătit de aproape douăzeci de ori, am mâncat îngheţată, am cumpărat un cadou şi l-am transformat în necadou, m-am gândit mult la multe lucruri, o dimineaţă m-a schimbat mai mult decât aş fi crezut vreodată, nu m-aş întoarce prea curând în Berlin, mi s-a părut mult prea cenuşiu şi rece, mi-e dor de Viena, o să mă uit singură la Charlie Chaplin-The Immigrant, o să îmi cumpăr totuşi o rochie, o să fie bine până la urmă cu toate, mai am de băut un ceai cu un prieten şi o cafea cu un alt prieten. Azi am primit cele mai frumoase flori, aveau picături de ploaie pe ele, mulţumesc, my dear friend! Am chemat un străin la un ceai astăzi, a venit şi s-a dovedit a fi o persoană minunată, mi s-a spus că e bravery, eu cred că it’s just me, impulsivă şi sinceră. Nu mi-a păsat niciodată prea mult de ceea ce cred ceilalţi şi o să îmi pese din ce în ce mai puţin. There is no longer a significant other (never actually been one), să ne bucurăm deci de oamenii cu adevărat minunaţi şi sinceri.

Sunt singură cuc, sunt un mic haiduc....
O să îmi încep dimineţile mai devreme. Trebuie să fac un ultim efort şi să reuşesc şi de data asta. Go me, go me.
Mă simt ciudat de liniştită.

Don't Explain
Asculta mai multe audio Blog »

14 lucruri despre mine

Les choses terribles que vous ne savez pas:
Leapşa e pentru toţi cei care trec pe aici din când în când.

1. Sunt cel mai impulsiv, speriat, nebun şi sincer om pe care l-am cunoscut vreodată.
2. Aş mânca toată viaţa numai ciocolată.
3. Îmi place să scriu, să dorm şi să nu dorm şi să beau ceai negru. Mult.
4. Iubesc jazz-ul, recitalurile de pian şi cărţile.
5. Câteodată am impresia că nu pot merge mai departe, dar reuşesc până la urmă să trec cu bine peste toate.
6. Cel mai mult acum îmi doresc să locuiesc într-un apartament care să fie numai al meu.
7. Uneori pictez şi las culorile să mi se usuce pe mâini. Acum sufăr pentru că nu mai pot să pictez.
8. Mă ataşez repede de oamenii sinceri şi buni şi mă îndepărtez la fel de repede de cei care mă fac să sufăr.
9. Îmi dau seama când cineva mă minte, nu suport ipocrizia şi nu-mi place când am lângă mine oameni care mă fac să mă comport ca ei.
10. Nu cred că m-am îndrăgostit vreodată cu adevărat, poate doar cu vreo patru ani în urmă, dar nu sunt sigură.
11. Îmi place să cunosc oameni noi, să am mulţi prieteni, să stau ore în şir la poveşti cu ei. Cred că de la fiecare avem câte ceva de învăţat. Unii oameni sunt de-a dreptul minunaţi. Nu ştiu cum altfel aş putea să devin o persoană mai bună.
12. Uit foarte repede, mă supăr foarte tare uneori, înainte plângeam mai des (nu am mai plâns de câteva luni de zile şi cred că ar trebui totuşi să mă descarc), nu îmi place să mă cert cu oamenii, rareori reproşez lucruri altora, de obicei ţin totul în mine şi mă consum, de la vară nu mai vreau să mă întâlnesc decât cu oamenii care mă fac fericită.
13. Mi-ar plăcea să cunosc un om minunat şi să mă iubească la fel de mult pe cât cred eu că pot iubi.
14. Mă gândesc destul de des la cât de mult ţin la mama, la cât de rar merg acasă, la cât de multe îi datorez, la cât de mult nu vreau să o dezamăgesc.






FRANK SINATRA - My funny Valentine
Asculta mai multe audio Muzica »

I look like a ghost when I dance

English Beat-Mirror in the bathroom
Asculta mai multe audio Muzica »

Bbberlin

Aici e mai frig decat ma asteptam, iar tipii sunt mai frumosi decat aveam eu impresia. Cladirile se aseamana cu cele din Tokio (cel putin cele din Potsdamer Platz). Impresii? Imaginati-va partea din Eurotrip in care se povesteste pe fast forward. We drank too much. We ate too much. We met a guy. Mitch. And his girlfriend. Pamela-papusa gonflabila. We are freezing most of the time. They have good beer. Good food. Good streets. We went to flea markets and bought gloves. Nu asta e postul despre Berlin, ci doar un mic semn. Maine ma intorc.

Post lipsit de modestie, scris cu mare bucurie

Sunt o tipă foarte faină, iar cei care mă cunosc vor fi de acord cu mine. Am prieteni minunaţi la care ţin foarte mult, îmi place stilul de viaţă pe care l-am adoptat şi pe care încerc să îl îmbunătăţesc treptat, ştiu ce vreau de la viaţă şi tocmai din cauza asta consider că merit să fiu fericită şi că nu trebuie să cerşesc nimănui iubire. Nu vreau să îmi plâng de milă, nu vreau să mă desconsider, să cred că e vina mea mereu. Merit. Şi tu. Şi ea. Şi fiecare om care s-a subestimat din cauza altora. Merităm ce e mai bun pentru că numai noi ştim câtă iubire putem să oferim.

Berlin I

Să nu îmi mai peseeeeeeeeeeeee..... Mâine dimineaţă plec la Berlin. Încă nu mi-am făcut bagajele, încă nu am terminat de făcut cumpărături, încă nu am rezolvat totul, încă mă mai bucur de orice dimineaţă însorită. E soare, mult soare, abia aştept să ies din casă. Mi-am făcut listă, sper să nu îmi uit capul.
În 24 de ore poate să ţi se răstoarne universul sau să înveţi să zbori şi să scapi de probleme. Eu încă nu ştiu să zbor, dar ştiu că voi reuşi la un moment dat. Cum spuneam şi aseară, fiecare lucru se întâmplă cu un scop. Nu reuşesc să mai văd partea amuzantă a lucrurilor, dar azi e aşa de frumos, încât ar trebui să zâmbesc mai mult. În ultima vreme mi se pare că mă uit urât la oameni sau nu mă mai uit deloc.
Ce vreau din Berlin? Ooooo... atât de multeee. Mi-am făcut listă şi cu prietenii pentru care voi cumpăra cadouri. Şi sunt mulţi, din fericire.
Revin în seara asta cu un post. Sper. Nu promit, ştiu că puţine lucruri depind de noi, iar promisiunile nu fac parte din această categorie.

Măgari în ceaţă II-post peste care puteţi sări

Recunosc, am vrut să dispar şi eu ca un măgar în ceaţă, să nu mai scriu nimic până plec la Berlin, să îmi treacă starea de rău, să se îndrăgostească cineva şi de mine şi să nu mai fiu judecată pentru că uneori mă comport ca un copil care abia învaţă să meargă. Nu mi-e bine deşi am crezut că o să fie totul minunat. Nu mai visez, uit să adorm şi uit de lucrurile cu adevărat importante. Sună îngrozitor când le scriu sau aşa îmi par mie. Oamenii se enervează când începi să te plângi. Azi nu mai există umeri pe care să îţi apleci fruntea. La urma urmei, e de înţeles. Nu, nu e de înţeles. Doar se explică acest fenomen datorită căruia nu ne mai pasă. Suntem mult prea ocupaţi cu problemele noastre. Empatia e pe cale de dispariţie. Aş fi vrut totuşi să fie un post vesel, să înseninez dimineţile măcar unora dintre voi prin cuvinte, dar asta e tot ce am putut să scriu.
Dănuţa mea cea scumpă e un bun psiholog. Mi-a spus ieri lucruri la care nu mă gândisem, lucruri care m-au pus pe gânduri mai mult decât aş fi crezut. Nici nu ştiu dacă sunt eu nebună, paranoică şi Toma Necredinciosul sau dacă ar trebui să cred mai mult că o să fie bine. Şi totuşi, inima îmi spune altceva. Iar eu nu fac nimic, doar aştept. Şi nu cred că asta ar trebui să fac, mai ales că cineva acolo sus a avut grijă să încerce să mă facă fericită. Sau să mă dezmeticească, nici nu îmi mai dau seama. Mă aşteaptă o zi petrecută în întregime în facultate. Mi-aş fi dorit ca ziua să se termine minunat. E un sentiment neplăcut atunci când simţi că pierzi controlul asupra unei situaţii. S-ar putea să întârzii iar la facultate din cauza acestui post. Nu-i nimic, sunt puţine lucruri pe care le regret de obicei, iar acesta nu e unul dintre ele.

I got a lot of friends, yes, but then again, nobody knows me at all.

Waiting for the fall

Come faster, come faster.

Simt că nu mai pot să le fac pe toate. Că prăbuşirea o să aibă loc în mod inevitabil. Că nimic nu depinde de mine. Că nu mai am energie şi nici voinţă. Că am obosit acum, la final. Că vreau să fiu lăsată în pace. Că am început să urăsc lucruri şi oameni.

Come faster, come faster.

Photo source: Rooze

Is it me, that is.

Some kind of a curse. A Windows curse. My laptop hates me. And I don't know why. My internet connection wants me insane. And I don't know why.

Fără să exagerez, aseară am dat de cel puţin douăzeci de ori click ca să îmi verific adresa. Pentru bloguri, trei clickuri sunt suficiente. Pentru downloaduri, câte două clickuri pentru fiecare fereastră, iar pentru ultima câte cinci. Conexiunea de doi lei (în realitate de 40 ron) se comportă ca una gratuită de aproape trei zile. Nenea de la net ne spune că ne vede bine pe server. Poate el ne vede bine, dar eu nu îl văd deloc bine dacă nu apare mai repede să rezolve problema. Cât despre laptop, regret că nu am bani de un Apple. Sau poate e vina mea şi reuşesc să îi creez probleme peste probleme. Mai nou a decis că nu vrea să îmi mai arate programele decât după vreo zece minute şi Data Execution Prevention îmi închide tot. Nu mă pricep, dar cred totuşi că mă urăşte. Asta înseamnă că iar o să îl plimb cu mine între două oraşe. Joy, pure joy. Alte probleme nu mai am. Mă rog, o licenţă, dar o să mă pun serios pe treabă (and I mean it) după Berlin. Ei bine, cam atât cu lucrurile teribile pentru azi.

I find it kinda funny

Nu am mai scris responsabil de mult. Trebuie să simt enorm ceea ce scriu. Trebuie să vreau să mă împac prin scris. Atunci, cred eu, scriu cu adevărat. Azi aproape că a venit primăvara. Monsieur m-a scos la plimbare prin juma de Bucureşti, pe jos, până la o expoziţie foto frumoasă, dar căreia dacă i-ar fi lipsit cinci poze, nu s-ar mai fi numit expoziţie. Oamenii îngropau flori pe lângă MŢR. Invocau primăvara plantând flori deja înflorite. Nişte leneşi. Leneşi eram şi noi, alunecând printre maşinile parcate pe trotuar şi pe pistele pentru biciclişti. Pe Calea Victoriei, am trecut pe lângă un bloc al domnului H. cu care m-am plimbat duminică pe străzi şi străduţe, o duminică însorită în care era să fim muşcaţi de câini, în care am auzit prima dată de George Vraca, am descoperit unde a locuit Zoe Dumitrescu Buşulenga şi am văzut o vacă portocalie care în realitate nu se potrivea în peisaj, dar s-a potrivit în poză. Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să fie mereu duminică sau mereu primăvară. Poate amândouă.
Sunt atât de ciudată uneori, nici nu aveţi idee.
Azi am reuşit să stau cuminte la toate cele patru ore de curs. La ultima, recunosc, desenam copii cu cârlionţi şi cu pelerine de eroi, dar eram acolo şi zâmbeam. Exact, ca o nebună.
Oare acum ar trebui să opresc timpul şi să îmi doresc ca lucrurile să rămână aşa cum sunt? Nu, nu, sunt prea curioasă. Vreau să văd ce oameni interesanţi o să descopăr luna viitoare, vreau să văd ce întorsătură amuzantă vor lua lucrurile. Unii oameni sunt pur şi simplu minunaţi şi mă bucur că îmi sunt prieteni.
Mâine o să îmi încep ziua de la 6. Ar fi perfect dacă aş reuşi să îmi fac şi o cafea. Şi metroul să fie pustiu. Şi să fie cald, iar eu fericită. O să mă mulţumesc doar cu cafeaua, deocamdată.

Leneeeee

Iamsotired. Am mai spus asta cumva?!
Am foarte mult de tradus, de citit, de scris, de făcut. Nu fac nimic, doar mă vait. Am visat acum două zile că pe 14 martie vor fi 39 de grade. Ieri a aterizat pe mâneca mea un fulg de zăpadă perfect. Nu am chef de scris. Shame on me, mi-e doar foame.

Câteva poze pe care le-am făcut la concertul cu The MOOoD. Acum e OK să vi le arăt pentru că au fost publicate şi alături de articolul pe care l-am scris despre ei. Bun, cum spuneam. Poze.

Luni

Ce bine e, ce bine. (aveţi mai jos pe pagină cântecul lui Oache)

Nebuni şi bătăi cu perne

Iamsotired.

Nu ar trebui să scriu noaptea.
Vreau, îmi doresc, cer prea mult, dar merit. Sunt nebună. Cine o să mă iubească vreodată cu adevărat dacă sunt nebună? Un alt nebun, fireşte. Nu i s-ar părea ciudat dacă i-aş propune să ne întindem pe iarbă şi să numărăm norii. I-ar plăcea să bea ceai, i-ar plăcea să citească şi să îmi aducă bomboane de ciocolată în fiecare zi (nişte bomboane magice care nu îngraşă). Nu l-ar deranja dacă ne-am bate cu pernele în fiecare dimineaţă şi dacă nu am mai aduna niciodată fulgii. M-ar iubi pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce aş putea deveni. Cu cearcăne şi cu nervi, cu încăpăţânarea mea cu tot. Ce păcat că pe lume mai sunt atât de puţini nebuni!
Aş scrie atât de multe despre nebunul meu inexistent, dar sunt atât de obosită...
Noapte bună...

Nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard

Unde e impulsivitatea când ai nevoie de ea? Mă gândesc de o mie de ori înainte să iau o decizie care mă priveşte numai pe mine, întreb în stânga şi-n dreapta, ascult şi până la urmă fac tot ce mă taie pe mine capul, doar că până atunci voi fi consumat deja mult timp şi energie. Cert e că Verde Ursuz a ştiut dintotdeauna ce vrea de la viaţă. Şi nu crede că prea mult. În orice caz, nu cer imposibilul. Acum mă gândesc dacă ar trebui să fiu mulţumită cu ce am, dacă ar trebui să mă las dusă de val sau să îmi ascult inima. Ştiu că am zis că inima ne lasă baltă exact atunci când nu ar trebui, dar uneori ea e singura care ne dă nişte indicii pe care raţiunea nu ar avea cum să le descopere nici dacă am fi genii.
Nu spun că există în acest moment o vrabie în viaţa mea aşa că nu mă orientez şi în alte direcţii. Nici nu cred că mă orientez în vreuna, de fapt. Monsieur nu prea ţine la mine, iar eu am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă. Nu îmi dau seama, cred că aştept să văd what comes next. Dacă eu ţin la el? Well, el e omul căruia i-aş fi dăruit cândva toate dimineţile mele. Ei bine, acum mă simt doar ciudat şi mi se pare cumva că nu sunt cu adevărat eu în preajma lui, deşi sunt cât se poate de sinceră. Mă complic prea mult, nu? Ciudat omuleţ mai sunt şi eu, aţi putea să-mi spuneţi Cănuţă Om-Sucit.
Vreau să se facă mai repede vară, iar eu să locuiesc într-o casă nouă, să am o pisică şi să fiu fericită şi liniştită. De ce când le scriu nu mi se mai par imposibile?!
Săptămâna viitoare plec la Berlin şi încă nu am găsit pe cineva care să îmi promită că nu se va prăbuşi avionul. Prietenii mei mi-au propus să mă sedeze. Mă gândesc să îi las.


I want love, not just a physical con.

Leapşa

Itzu mă cunoaşte uimitor de bine. Ştie sigur că piesa X o să îmi placă, iar acum a ştiut că o să îmi placă şi leapşa asta.


Sunt nebună, dar încă mai am prieteni care mă cred normală.

Mi-aş dori să am propria mea redacţie.

Nu-mi place să îi mint pe cei la care ţin.

Orice dimineaţă însorită îmi aduce zâmbetul pe buze.

Nu uit feţele, dar uit numele, întâmplările, locurile şi momentul în timp. Deci cam tot, în afară de feţe.

Nu pot să înţeleg de ce unii oameni fug de iubire. Eu sunt unul dintre ei.

Pot să îmi dau seama când cineva mă minte.

Urăsc să nu iasă lucrurile cum vreau eu, ipocrizia, lenea şi egoismul.

Îmi plac atât de multe lucruri din viaţa asta încât mi-ar trebui o carte ca să termin toată lista.

Joc teatru numai atunci când încerc să fac lucrurile să iasă cum vreau eu.

Puţini oameni mă înţeleg atunci când mă supăr şi au răbdare să mă asculte..

Pregătesc o ieşire la cafea şi prin parcuri cu Dana.

Îmi place partea imprevizibilă a vieţii.

Nu suport să fiu rănită de cei dragi, nu suport să fiu controlată în vreun fel sau să mi se spună ce să fac.

Apreciez oamenii sinceri şi prietenii pe care îi am în acest moment.

Aş vrea să nu se prăbuşească avionul până la Berlin sau la întoarcere.

Mă tem de singurătate, dar o iubesc în egală măsură.

Îmi pare rău când unii oameni la care ţin dispar ca măgarii în ceaţă.

Aud mult Portishead în dimineaţa asta.

Văd cum în viaţă lucrurile se aşează de la sine dacă suntem optimişti.

Nu îmi place de mine când sunt prea sinceră şi unii profită de asta..

Rar se întâmplă ceea ce mi se întâmplă mie acum.

Păstrez hârtiuţe şi bileţele absolut nefolositoare.

Nu sunt mulţumită de multe lucruri, dar aştept să treacă toate..

Sunt confuză, uneori, dar am prieteni care mă luminează fără să îmi judece zăpăceala.

Ar trebui să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am acum.

Am nevoie de multă iubire, o casă nouă şi un pick-up.

Leapşa merge la dl. Zurliu şi la Curly Me.