Despre lene ca untul pe paine

Ne place. Ne place. Doamne, cât ne mai place să fim leneşi. Până şi cei mai harnici dintre noi au momentele lor de lene pe care le savurează îndelung ca orice leneş care se respectă. Mie de la o vreme mi-e lene să mă desprind de laptop, mi-e lene să merg la culcare, mi-e lene să mă trezesc, mi-e lene să mă târăsc în bucătărie şi când ajung în cele din urmă acolo, mi-e lene să mănânc, mi-e lene să ies din casă, mi-e lene să stau numai în casă, mi-e lene să scriu, mi-e lene să citesc, mi-e lene să gândesc, uneori mi-e lene să fiu eu. Mi-e lene să îmi fac ceai, să mai pun şi dulceaţă pe pâine (asta îmi aminteşte că ar trebui să mai cumpăr, dar mi-e lene, evident), mi-e lene să aştept să se răcească, mi-e lene să fac orice gest care ar putea însemna incipitul unei acţiuni. Mi-e pur şi simplu lene.

Am citit undeva că în România nu se moare de foame, ci de lene.

P.S.
S-ar putea chiar să îmi fie prea lene ca să vă răspund la comentarii. În schimb, vouă nu trebuie să vă fie lene să le lăsaţi.

Daţi-mi reţetele voastre de lene.