„O vreme am avut impresia că ceilalţi oameni poartă mirosul tău. Dintre toţi, tocmai tu nu ai ştiut să ţii la mine. Tu, cel mai nehotărât. În urmă au rămas doar nişte poze şi un gol în stomac. Şi mi se face dor când mă uit la poze, mi se face dor când răsăritul nu mai e decât un răsărit.” (Gânduri albastre, Verde Ursuz)
Înfăşoară-mă în uitare. sărută-mi buzele, muşcă-le. nu-mi pasă. fărâmă-mi oasele sub greutatea trupului tău. zgârie-mi pielea şi odihneşte-ţi fruntea pe umerii mei. sărută-mi braţul stâng şi apoi smulge-l. nu-mi pasă. rupe cu dinţii din gâtul meu. scufundă-ţi chipul în îmbrăţişarea mea. ia-mi trupul şi fă-l să dispară. să nu mai existe decât unul singur.
Cum ar fi să fim normali, să ne iubim de fapt şi să ne prindă răsăritul pe plajă pentru tot restul vieţii?
Photo: Verde Ursuz
Supeeeeerb!
ReplyDeleteTrebuie, trebuie sa existe chestia asta si in realitate :)
:) It would be nice, dar e practic imposibil.
ReplyDeletewell... ce bine ca suntem oameni si ne putem macar imagina.:))
ReplyDeletefelicitari pentru fotografie si pentru brutalitatea plina de inocenta si iubire ce se regaseste in textul tau. cat despre "ganduri albastre"..as vrea sa imi dai niste amanunte.:p
ReplyDeleteNu ştiu ce amănunte... a fost tot un lucru început şi pe care nu l-am mai terminat.
ReplyDeleteCred că printre posturile de la începutul blogului vei găsi mai multe fragmente şi mai mari.
am sa citesc:).hmm..
ReplyDelete:) let me know what you think.
ReplyDelete