nu e greu, în definitiv

încerc să descriu tot. să schimb tot. să mă schimb în întregime. de la culoarea părului şi până la culoarea ochilor. de la cafeaua pe care o beau dimineaţa să revin la ceaiul verde, de la camera asta din care scriu acum în semi-întuneric sau semi-lumină la casa-casă, de la scaunul din redacţie care-mi dă dureri de spate la un moment în care o să-mi beau ceaiul pe balconul care dă spre cea mai aglomerată intersecţie din lume. încerc să strâng toate aprecierile şi să nu le mai las să-mi scape printre degete. să le cred. îmi ciupesc mâna dreaptă ca să verific dacă mai simt durerea fizică.

îmi spun că ar fi mers o ţigară, dar eu nu fumez. e un joc de-al meu, printr-un exerciţiu imaginativ am fumat deja toate ţigările din lume. acum e întuneric. s-au pierdut oricum mai toate gândurile. ideile care la început urmau să curgă suficient de bine încât să-mi placă să recitesc ce-am scris. mărunţenii, îmi spun. de trei zile inventez cuvinte. tare-aş vrea să fabric şi sentimente.