cele zece minute in care imi beau cafeaua

nu am mai mult timp. nu-mi fac, uneori, mai mult timp. aseara am ajuns la ultima parte din biografia fridei kahlo. citeam si plangeam. n-am vazut pe nimeni care sa citeasca si sa planga asa. nici macar pe mine. am plans pentru toate durerile pe care le-a indurat ca si cum citeam despre cineva cunoscut si drag. si frida kahlo mi-e infinit de draga.

in jur, oamenii nu sunt sensibili. nici eu. ne ferim de durerile altora de parca s-ar lua. si, de cele mai multe ori, se iau. nu vrem sa auzim, nu vrem sa stim. ne inchidem ochii si urechile ca si cum in lume n-ar exista durere. dar exista.

poti sa nu te gandesti sau poti sa-ti accepti tara asta. tară, şi nu ţară. accept sa duc dupa mine sau odata cu mine ceea ce multi vor critica fiindca nu vor intelege. dar asta te face pe tine sa fii om plin sau personaj rotund.

ghicesc neincrederile altora. pe de o parte, fiindca si eu le-am avut. pe de alta parte, fiindca am invatat, in timp, sa mi le disimulez. e adevarat, multe dintre ele au si disparut. am avut, cu aproape trei ani in urma, parte de ceea ce azi numesc revelatie.

e greu sa inaintezi fara directii precise. sau poate ca e greu sa inaintezi cand ai directii precise. poate ca cel mai bun mod de a inainta e de a sta pe loc. cand nu-ti directionezi existenta, ci doar existi.