partea a doua de la ce vreti voi

cuvantul "succes" mai ca a ajuns sa nu-mi mai placa. nu e ceva ce-mi doresc, nu il asociez cu o tinta anume. tot ceea ce vreau sa infaptuiesc vreau sa fac pentru mine, pentru a continua sa construiesc ceea ce am cautat multa vreme, fara sa stiu ce este.

cand l-am descoperit, m-am descoperit. ceea ce pentru unii inseamna succes cred ca e pentru mine o viata echilibrata. linistita. o viata in care pasiunea isi urmeaza cursul si imi ofera acel echilibru pe care acum il am numai pe jumatate. sau, fie, doua treimi, sa nu fiu prea putin recunoscatoare.

mi-e greu sa renunt insa la ceea ce consider ca in acest moment nu ma face un om mai bun. fiindca in functie de context devenim mai buni sau mai rai. mai buni cu noi si cu cei din jur sau mai rai cu noi si cu cei din jur. bineinteles ca visez la o disciplina similar japonezilor, la un spatiu descris de haruki murakami in mai toate cartile lui si la un timp care sa fie numai al meu.

din cealalta parte, ma loveste insa cotidianul. dinspre realitatea de zi cu zi vin platile lunare, micile compromisuri pe care le fac cu mine si le accept, considerand ca nu sunt prea grave (dar care, laolalta, au in mod cert o influenta puternica) si intamplarile pe care nu le pot controla si care sunt inevitabile, in viata oricarui om.

si oricat ai vrea sa duci viata unui calugar budist, stii ca linistea lor va trebui purtata in tine. am simtit-o cu aproape trei ani in urma, atunci cand cautarea de sine a insemnat prabusire urmata mai apoi de un parcurs ascendent care, din punctul meu de vedere, continua si astazi.

atunci am invatat ca trebuie sa te feresti, in egala masura, atat de fericirea extrema, cat si de supararea fara limite. si cred ca recunostinta pentru ceea ce avem deja e cea mai buna cale de a mentine acest echilibru. cred ca atunci cand esti recunoscator pentru ce ai, vezi mai bine lucrurile pe care te poti baza sau oamenii in care te poti incredere in momentul in care o sa simti ca nu mai ai nimic. cred ca o sa-ti amintesti la timp ca nu esti singur.

si cred ca tocmai ieri am trecut printr-o astfel de clipa, cand nu stiam daca va trebui sa gasesc solutii si, mai departe, daca o sa le gasesc de una singura, daca exista sau daca pot sta linistita.

din fire, nu pot sa nu-mi fac griji. doar ca, fata de vremuri trecute in care grijile erau mult mai prezente in viata mea, acum nu simt ca-mi mai pica cerul in cap. si o sa cred mereu ca-i mare lucru sa poti spune ca esti fericit si multumit de viata pe care o ai.

tot la multumesc ajung, nu ma pot abtine. dar aveam nevoie de asta. de putina ordine.