e o dilema si sper ca peste o vreme o sa se rezolve singura tot asa cum laptopul meu a invatat sa se repare fara niciun ajutor in cei sapte ani de cand e cu mine. as vrea sa pot pune punctul pe i. sunt multe lucruri pe care inainte voiam sa le despic in doua sute de posibile si ireale variante, iar acum (si de multa vreme) nu mai vreau nimic si ai spune ca nu-mi pasa nici de modul in care cineva isi mai raporteaza relatia sa cu mine.
nu tine de mizantropie si nici de astenia de primavara. e un fel de amorteala in relatiile cu oamenii cand ridici din umeri in multe imprejurari in care, in trecut, ai mai fi simtit ceva, ai mai fi incercat sa rezolzi o situatie. e ca si cum as trai in mijlocul unui rau, iar langa mine se opresc doar cei care vor sa se opreasca. alti oameni trec, purtati de rau, altii privesc putin, ca atunci cand ceva iti atrage doar pentru o clipa privirea in mijlocul stralucirii apei, si unii oameni nici macar nu inoata in acelasi rau.
n-am descris cel mai bine felul in care imi imaginez situatia, poate ca un pasaj din absolut orice a scris max blecher ar fi fost mult mai potrivit.
chiar ar trebui sa-l recitesc.
pana atunci insa, doua carti mici ma asteapta, iar altele 4 si mai mici, servite la o cafea, in niste dupa-amiezi:
No comments:
Post a Comment