trecutul asumat

nu e noua teoria: fara trecut nu suntem nimic. daca nu-l recunoastem fata de noi, daca nu invatam din el, daca nu il analizam marunt si nu il lasam sa ne usture putin, nu reusim sa privim viitorul in fata asa cum trebuie si nici prezentul. o sa credem ca suntem de neatins, ca nimic din ceea ce a fost nu ne poate lovi astazi. doar cei care au avut un trecut dureros mai traiesc acum cu responsabilitatea prezentului.

fereasca dumnezeu sa avem nevoie de atata durere pentru a ne implini ca fiinte. aproape ca mi-e si teama sa rascolesc acum dupa un trecut din anii 1944-..... . dar trebuie fiindca imi dau seama cata nevoie am de acea responsabilizare.

in rest, apropiindu-ma de lucruri mai putin universale, mi-ar prinde bine o organizare pana-n cele mai mici detalii. am asteptat primavara, am inceput sa lucrez din nou de cateva saptamani, insa stiu ca e prea putin. cu vorba nu ajung insa nicaieri, cred ca doar listele scrise ma mai ajuta in vreun fel.

am vazut cat de mult poate insemna un pas aparent mic. stiu in acest moment exact de ce mi-e frica. si, ca sa continui in obisnuita sinceritate de care nu m-am temut niciodata, nici fata de mine (sau mai ales fata de mine), nici fata de blog si de cititorii cunoscuti sau nu, ma tem sa ajung acea varianta mai buna a mea. de ce? cel mai probabil, dintr-o timiditate pe care am avut-o de cand ma stiu. si e greu de explicat, dar se fac aproape doi ani de cand imi pun bete in roate si de cand ma lupt cu mine sa depasesc si acest ultim pas.

sigur, altii ar spune get to work and get it done. workin' on that.

si cam atat. m-a intrebat cineva dimineata cum mi-e viata.

ca un rasarit de soare, i-am raspuns.