what if we're truly good at it

nu ştiu când am fost ultima oară atât de lucidă în ce priveşte ceea ce fac şi felul în care curge timpul. poate e doar o energie care se mişcă aşa cum trebuie în ultima vreme, iar eu îi înţeleg perfect fiecare cotitură. niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am organizat aşa de bine, nu mi-a păsat atât de puţin de atât de mulţi factori externi şi, de ce să n-o spun, nu m-am izolat atât de mult.

şi e atât de bine, dar atât de bine. funcţionez cel mai bine într-un astfel de echilibru intern, creat parcă în interiorul unei bule în care nimeni din afară nu are voie să pătrundă. nu-mi pun încă întrebarea "cu ce preţ?". mi se pare că e mult prea devreme, că am făcut mult prea puţin, că drumul ăsta de-abia acum începe.

în fond, poate că de adevărata izolare îţi dai seama abia mult mai târziu. şi-n plus, am văzut şi cunoscut oameni izolaţi în timp ce se aflau în mijlocul unor mulţimi pe care îi numeau prieteni. e şi asta un fel de alienare, fie că vrem s-o recunoaştem sau nu.

în izolarea asta nouă, mă regăsesc teribil de mult. nu-mi trebuie perturbări din afară, nu-mi trebuie întâlniri cu nimeni şi mă feresc în mod voit şi deloc ascuns de ceea ce ar putea să-mi consume timpul dedicat muncii. de ce ţin cu dinţii de această izolare? fiindcă (şi-aici intervine din nou luciditatea) niciodată n-am ştiut mai cu exactitudine de ce fac ceea ce fac. observ cum ceea ce fac mă transformă, mă disciplinează, mă ajută să cresc, îmi hrăneşte inspiraţia, mă dezvoltă, mă linişteşte, mă schimbă într-o mie de feluri, iar eu le cunosc pe toate.

şi-n astfel de momente ştii să spui răspicat "nu".