Become a teapot, honey, and I shall love you more than my every morning vanilla tea

Atunci când ajungi să te temi de propriile cuvinte, e clar că ceva nu e în regulă. Atunci când ajungi să îţi pui o mie de întrebări fără rost şi la care nu vei primi niciodată răspuns, când bei cafeaua şi te întristezi, iar tu crezi că e din cauză că nu a avut suficient zahăr, când îţi vrei înapoi dimineţile, când vrei să ai totul numai pentru tine, când ştii clar ceea ce meriţi, cauţi şi vrei, dar nu faci nimic, atunci ajungi să te întrebi a cui e vina? Ştii prea bine că dacă tu simţi că meriţi mai mult, atunci aşa şi este. Căutarea nu se opreşte aici, aproape că te întrebi why bother?! Pentru că tu ai fost construit să iubeşti, să crezi, să ierţi mai mult decât ar trebui, să fii rănit din cauză că eşti prea sincer, să suferi fără să fi lovit pe altcineva. Poate că îţi pui prea multe întrebări, nu crezi? Nu, nu crezi asta. Din păcate, nu eşti un om superficial, te-ai născut cu sentimente şi cu conştiinţă, iar acum trebuie să suporţi consecinţele. Îţi pasă de cei cărora nu le pasă de tine, ţii la cei care nu îşi amintesc decât rareori de tine, ţi se face dor de cei care nici nu te-ar strânge în braţe. Şi nu poţi să nu te întrebi de unde izvorăşte atâta răceală când tu nu ai de oferit decât iubire. Te întrebi mai ales de ce el nu te vede aşa cum te vezi tu, de ce nu ţine la tine aşa cum ai ţine tu la el dacă te-ar lăsa, de ce tu scrii poveşti frumoase pentru ceilalţi, dar pentru tine nu s-a gândit nimeni să scrie o poveste de iubire.

Not a love song (?!)

Sau poate că e. Mi se face dor. E de bine, nu? Sigur că da, nu aşa ar trebui să fie acum? Cu dor, zâmbete şi gânduri frumoase. Cu buze cu gust de cafea, gene cu urme de somn, ochi întredeschişi şi îmbrăţişări somnoroase. Cu mâini care ţi s-ar juca prin păr, cu degete care ţi s-ar plimba pe gât, cu un sărut care ar ţine loc de "bună dimineaţa". Mi-e greu să fiu eu. Mi-e greu să nu mă închid în mine. Da, ştiu, nu-mi stă în fire. Poate încerc prea mult să nu distrug acest castel de cărţi. N-aş mai putea să le adun şi să îl construiesc din nou.

Gimme that soul map

Nu a scris nimeni cartea "Cum să nu te trezeşti dimineaţa cu inima frântă". Scriem singuri câte o pagină în fiecare zi. Şi avem mereu grijă ca personajele să fie reale. Cuvântul care mă descrie cel mai bine zilele acestea? Sau în dimineaţa asta însorită? Numb. Sau poate scared. Poate că mă tem pentru că nu îmi mai recunosc gândurile. Aş vrea să recitesc tot ceea ce am scris cândva despre ce credeam că ar fi putut să fie. Aş vrea să regăsesc toate acele momente pe care nu înţeleg de ce nu le mai pot retrăi. Sau poate e doar o dimineaţă fără cafea. Mă simt ciudat. Ca un omuleţ care s-a trezit într-o casă pe care nu o cunoaşte şi care nu ştie ce are de făcut azi. Şi totuşi, sunt în camera mea, aceeaşi fereastră mare, aceeaşi lampă, aceeaşi muzică. Azi am chef de ceai and I shall have it. E o zi de păr prost, nici nu aveţi idee, dar nu mai contează, afară e soare. Zilele trecute mi-am dat seama că nu are rost să îmi ascund cearcănele. Îmi plac. Sunt o parte din mine, arată că noaptea visez în loc să dorm. Să plec totuşi spre minunata facultate.

Photo: Verde Ursuz

Maybe I'm stuck on you

Cred că am început să analizez tot ce mi se întâmplă mai mult decât ar trebui. Nu există cumva un job bine plătit de dreamer? Nu? Nu. Păcat, mare păcat. Mi se pare totuşi că e un lucru bun, am început să fiu mai puţin impulsivă (cam aşa se întâmplă când despici firul în zece numai pentru că îţi place la nebunie să povesteşti ore în şir).
Aş scrie despre cineva, dar nu ştiu dacă ar fi bine. Nu ştiu dacă nu cumva m-aş întoarce de unde am plecat.

Now I'm bouncing back to happiness

Nu vă pot povesti cât de multe s-au întâmplat zilele acestea. Multe, multe, multe, iar eu simt că nu mai am timp de nimic. Şi chiar aşa e. Nu ştiu de ce vine noaptea atât de repede. Mă enervează enorm că trebuie să dorm la un moment dat. De obicei, atunci când nu mai nimeresc tastele şi nu reuşesc să mai ţin laptopul drept. M-am îndrăgostit de Gare du Nord şi de el:

Mi se pare că toate dorinţele mi se împlinesc atunci când nu e momentul, când nu mă pot bucura din plin de ele. Şi mai ştiu că nemulţumitului i se ia darul aşa că I'm so pleaseeeed with everything that's been happening these days!

V-am povestit cum vineri am stat 5 ore de poveşti cu o prietenă (3 în Cărtu-unde aş vrea să mă mut şi să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi) şi am băut foarte mult ceai negru. Când am ajuns acasă, am băut iarăşi împreună cu Suki, şi mai mult ceai negru. Efectele s-au văzut ceva mai târziu. De pe la 21.00 încolo nu prea mă mai puteai opri din vorbit. Mi-am consumat energia în Fabrica.

Azi am revăzut The Curious Case of Benji. Uitasem cât e de lung. Oricum, timpul a trecut relativ repede.

Mi-am dat seama, cu tristeţe,(some of you might not understand my sadness) că nu am decât vreo şase rochii, iar aici doar două, iar una poate fi purtată abia la primăvară. Thus, I strongly fully truly want/need a new dress.

Nu-mi vine să cred că de data asta nu mai pot fi sinceră şi o să vă las în ceaţă. Sunt uimită de unele lucruri petrecute recent şi momentan mă bucur de prezent.

Zilele trecute am redescoperit cu bucurie pub-ul City Pride (once again, mă bucur că pe noi nu ne amendează nimeni pentru reclamă mascată). E un loc frumos, cosy şi perfect pentru skipping classes. :)

Mai sus: Kinky Bear, Timothy Snoozy şi Tristuţu' (care nu e al meu, recunosc).

Am de citit Sister Carrie (on, please) şi Maggie: A Girl of the Streets. Poate mâine, acum mă duc să visez. Dimineaţa nu mă mai pot da jos din pat pentru că visez cu ochii deschişi minute în şir.

Acolo sus, cineva face planuri năstruşnice. V-am zis mereu că mi se pare minunat că nu ştim ce se va întâmpla mâine. Mie asta mi-a dat întotdeauna o stare de bine. Orice e posibil.
Azi am întrebat o mulţime de oameni dacă şi-l mai amintesc pe broscoiul care ne striga cât îl ţineau plămânii că totul e minunat şi că e bine. :) Cei mai mulţi uitaseră că au fost copii.

Mâine va fi soare.

Verde, după cum vă spuneam

Azi a fost o zi bună pentru fotografii.

Yeah, I know your hands will clap

Nucu. The restless dog.

Let's have a fall instead

Photo: link.

În sfârşit, nu mai ninge.

Richard Clayderman - Mariage d'amour
Asculta mai multe audio Muzica »

Upside down. And now what?

Uneori simt că nimic nu mai contează. Mă folosesc de impulsivitatea-mi firească până la ultima picătură, o prezint ca pe o scuză şi îmi dau singură lumea peste cap. Nu regret decât foarte rar o decizie luată în pripă, de obicei îmi asum responsabilitatea pentru haosul în care mă trezesc a doua zi. Dacă am luat-o pe un drum greşit? Cu siguranţă. Dacă ştiu unde greşesc? Not a clue. Ce e aproape dureros e că nu îmi mai pasă. Savurez cu o plăcere bolnăvicioasă inconştienţa pe care am adoptat-o şi îmbrăţişat-o de ceva vreme încoace. Poate că tocmai faptul că ne pasă ne ţine în viaţă. Conştientizez fiecare gest, dar nu fac nimic pentru a-mi reveni. Mă pricep de minune să îmi complic singură existenţa. E normal să am astfel de dureri de cap la aproape 22 de ani? Dacă nu, atunci e de rău. Nu cred că m-am mai simţit vreodată ataşată de cineva atât de mult. Nu cred că am mai investit vreodată atâta energie şi timp într-o relaţie inexistentă. Mi se face rău din cauza nepăsării tale, dar mă tratez cu propria-mi indiferenţă. Aproape că pot desena secvenţa ideală din viaţă, dar mi-e imposibil să îmi dau seama cum aş putea ajunge acolo. Cum de nu am crezut în destin? Cum de am avut impresia atâta vreme că totul stă în mâinile noastre? Că ţine de noi să ne schimbăm soarta? Din păcate, încă mai trăiesc într-o lume imaginară în care cuvintele au semnificaţie şi nu există vorbe în vânt. Mi-e frică, mi-e îngrozitor de frică. Nu credeam că aş putea vreodată să simt astfel, să mă tem într-atât de ceea ce ar fi putut fi o poveste frumoasă, dar şi o rană care nu s-ar mai închide vreodată. Sunt cel mai slab om pe care îl cunosc, sunt singurul om pe care îl ştiu şi care nu crede în iubire, dar iubeşte cu toată fiinţa sa.

Et je me suis reveillee vieille...

Mi-a fost teamă că dacă o să ies din casă pe ninsoarea asta, o să dispar. Oricum devin din ce în ce mai invizibilă pe zi ce trece. Ieri o maşină a trecut prin mine. Şoferul nici nu a clintit. Şi-a aprins liniştit o ţigară chiar după ce mi-a agăţat nasturele hainei cu cheia de contact. M-am bucurat că nu m-a văzut. La urma urmei, el nu era vinovat cu nimic. Aş fi vrut să am un dovleac în loc de cap. Dovlecii nu au dureri de cap, nu? M-am încumetat totuşi să plec la un drum care se anunţa plin de peripeţii. Am numărat apoi munţii de zăpadă de pe acoperişul de sticlă. Mi-ar fi plăcut să mă plimb cu tramvaiul câteva ore. Mi-e dor de tramvaiul 21. Îmi amintesc doar de o rochie pe Calea Moşilor, poate şi câteva sacoşe cu salată verde şi lapte. Atât de mult a dispărut din ceea ce am fost cândva? Mă sperie îngrozitor trecerea timpului. Unii nici măcar nu îl simt, dar pe mine fiecare minut mă izbeşte în plin. E îngrozitor să simţi cum trece timpul prin tine şi pe lângă tine. Când trece pe lângă tine, e mai bine, nu lasă urme, dar doare teribil când dimineaţa îmbrăţişezi pustiul.

I don't know what's right and what's real anymore

P-p-p-arty. Can't wait for this Friday to come. Yep, mi-a revenit entuziasmul. Nu stiu cum, m-am trezit pur si simplu aproape fericita. Fericirea completa nu cred ca ii e data omului sa o cunoasca vreodata (de analizat topica dubios de dubioasa), asa ca va trebui sa ne bucuram din plin de aceste franturi. A, sa nu uit, in Bucuresti ninge continuu de aproape trei ore. Azi am un singur curs (fiind ultimul semestru, s-au gandit ca ar trebui sa transforme in sfarsit facultatea intr-un job part-time). Dupa unicul si minunatul LEC urmeaza cateva ore de BCU (nu am uitat de tipul cel minunat, doar ca nu l-am mai vazut). Abia daca mai vad blocurile de vis-a-vis... O sa bat din pantofiorii rosii si o sa se faca vineri. Si daca nu imi place, o sa bat iar din picior si o sa ma fac mica si o sa dispar. Imi facusem planuri de o cafea cu fetele inainte de BCU (suna asa de pitziponcesc!), dar nu mai are nimeni azi atata timp de pierdut. Ca sa imi citez o prietena, BCU scrie pe mine. :( And now I'm oosh all gone.




Lily Allen : The Fear
Asculta mai multe audio Muzica »

Photo: link.

I would

I will. I would. I would share these precious moments with you.

O sa-mi spuneti ca nu am voie sa imi plang de mila, ca momentan nu am motive si ca cel mai bine ar fi sa trec la fapte in loc sa zac intr-un colt. Stati linistiti, nu fac asta, doar ca zilele astea nu am reusit sa imi regasesc starea aceea de bine. OK, poate e si din cauza ca ascult Antony & the Johnsons. Ar trebui sa fiu atat de fericita, ma asteapta lucruri minunate zilele urmatoare, si totusi, nu ma pot bucura atat cat as vrea. Sa fie vremea asta mohorata? Sa fie din cauza ca rutina incepe sa ma sperie? Nu am timp de ghicitori si nici voi. Stiu doar ca mi-e dor de imbratisarea cuiva si-atat. Si mai stiu ca niciodata nu voi mai simti acea imbratisare mincinoasa, dar mai frumoasa decat orice rasarit. Ti-as scrie mai multe, ti-as povesti cum am simtit atunci ca as putea sa te iubesc toata viata, dar am irosit deja prea multe cuvinte. Nu imi meriti diminetile.



Jazz Gare Du Nord - Marvin & Miles
Asculta mai multe audio Muzica »
Photo: link.

I need.

E ca atunci cand stii ca ai nevoie de ceva, dar nu stii despre ce anume e vorba. As putea avea nevoie de o schimbare, de un oras nou, de un somn bun, de o casa noua, de prieteni noi, de un catel, de o pisica, de un animal de casa in orice caz, de un ceai bun, de un iubit nou, de o vacanta, de o pereche de pantofi, de o rochie noua, de o masina noua, de un job nou, de o prajitura cu ciocolata, de o dieta, de o salata sanatoasa, de o portie uriasa de wedges, de un drum pe jos pana spre nicaieri, de nimic si totusi de ceva care sa ma scoata din starea asta in care simt cum timpul trece pe langa mine, iar eu nu fac nimic pentru a trai fiecare secunda. O sa incep printr-un somn bun care ar trebui sa imi dea energie pentru o zi traita la maxim.

Aproape

Aproape ca te uit uneori. aproape ca nu imi mai pasa de tine. aproape ca uit cum se simteau buzele tale pe obrazul meu. aproape ca uit fiecare sarut, rand pe rand. aproape ca uit ce culoare au ochii tai. aproape ca uit cum arati cand dormi. aproape ca uit cum se simte mana mea prin parul tau. aproape ca uit cum era sa ma imbratisezi atat de strans. aproape ca uit cum arata respiratia ta in aerul rece. aproape ca uit noptile in care ma gandeam atat de mult la tine. aproape ca uit cum zambeai. aproape ca uit uneori cum m-ai mintit. aproape ca uit cat m-ai facut sa sufar. aproape ca te uit uneori. aproape.

This is beyond spleen

Cu ce sa incep?! Dupa cum se vede prea bine, am ramas iarasi fara diacritice, fara Microsoft Office, net-ul merge in hopuri, iar in Bucuresti a nins cu noroi. Azi ar fi trebuit sa ma duc la Cartu, sa imi bucur ochii cu niste ilustratii de carte minunate, dar am uitat. Imi era prea foame. Dupa ce am infruntat multimea de la Unirii, am ajuns acasa unde m-am lipit de laptop de aproape trei ore. I am such a weak person. Am reusit sa imi instalez un nou antivirus: proud of it. Astazi cineva si-a adus aminte de mine. Dor nu cred ca e. Poate e doar plictiseala, vom vedea. Sau poate e farmecul meu natural, de ce sa nu spunem adevarul?!
Aproape ca m-am saturat de metroul cel minunat. Vreau sa fac trei minute pe jos pana la facultate si cinci pana la viitorul-minunat-uber-mega-bine-platit-exciting-amazing-job. Vedeti? Efectele crizei. Evit un subiect dureros cat se poate cu putinta (lic-en-ta). Mama imi tot spune ca au trecut si altii prin asta si nu a murit nimeni. Ce nu te omoara, iti da dureri de cap pe viata. Fair enough. O s-o fac si pe-asta. Vineri ma duc in Fabrica la concertul unor prieteni. Nu le-am facut niciodata reclama aici, dar merita so here we go: baietii de la The MOOoD. Sambata merg la adunarea de casa noua a fostului coleg de apartament, but "continuous friend", H. Duminica o sa dorm in loc sa imi scriu. Si daca ar veni si primavara intre timp, ar fi de-a dreptul minunat. Mi-e dor sa cunosc oameni noi. Si am obosit sa bat campii, asa ca noapte buna!

Stuff

Nu, nu, nu, nu e bine. Nu e bine deloc. Nu e bine atunci când crezi că ai uitat de cineva, dar acel cineva nu te lasă să ştergi cu buretele tot ce a fost cândva. Sau poate sunt eu nebună. Înclin spre a doua variantă, mai ales că mi se tot spune. Şi totuşi, nu sunt suficient de nebună încât să îmi iau inima în dinţi şi să obţin ceea ce îmi doresc. Of, ce formal sună totul. Mi-e greu să scriu în timp ce aud fără să vreau că a apărut o formulă îmbunătăţită de detergent pentru vase. Voi avea acces la muzica mea de marţi, asta dacă laptopul meu se va face bine (mâine intră în operaţie). Revin. Poate marţi. Mi-e dor şi nu vreau să-mi fie dor.

These days I seem to think a lot about the things that I forgot

N-am inspiraţie, n-am bani (şi m-am îndrăgostit de o rochie exact acum), n-am somn, n-am vise, n-am dorinţe. Nu mai am nimic la ora asta, parcă mi-au plecat toate simţurile la culcare şi au uitat de mine. Nu mai vreau nimic. Poate doar un somn bun, dar noaptea pe ritmuri de jazz e prea frumoasă ca să fie dormită. Mi-ar plăcea să dorm sub cerul liber în noaptea asta. Mi-ar plăcea să locuiesc pe un bloc înalt şi să văd răsăritul în fiecare dimineaţă. Prin urmare, are cineva un acoperiş de bloc? Nu, nici voi n-aveţi nimic. Casa mea o să arate ca o ceainărie. Parcă şi văd pick-up-ul din care va răsuna Edith toată ziua. Şi măsuţa pe care se va odihni minunatul ceainic. Şi pernele mari şi moi peste parchetul închis la culoare, şi uşile imense, rafturile pline cu cărţi şi cutii cu ceai, poate şi o pisică. Vreau rochia aia!




Waldeck - Memories
Asculta mai multe audio Muzica »

13 februarie-ziua celor singuri

Deşi ar putea suna ca un apel disperat, mie mi s-ar părea corect să existe şi ziua celor singuri. Bărbaţii au acum ziua lor (tot nu înţeleg de ce îşi doresc cu atâta ardoare să primească şi ei mărţişoare, ciocolată şi flori), de ce să nu se facă şi o petiţie prin care ziua celor singuri să fie sărbătorită în mod oficial pe...nu stiu...13 februarie?!

Downshiftingul sau bădia Vasile

În timp ce răsfoiam Elle în trenul spre Bucureşti (era să scriu "spre casă") am dat peste un articol care, întinzându-se pe mai bine de două pagini, ne dezvăluie misterele downshiftingului. Aşa am aflat că termenul a fost folosit prima dată de filozoful irlandez Charles Handy şi "se referă la un stil de viaţă care nu este construit în jurul valorilor materiale, ci are în centru... plăcerea de a trăi." Îmi apare imediat în minte imaginea bunicilor mei care se încadrează perfect aici. Dar nu, am greşit, citind mai departe aflu că downshifterii sunt, de obicei, "mai avuţi şi mai educaţi". O să vă întrebaţi cum vine asta. Se pare că unii dintre cei care ajung la un moment dat la un nivel de trai destul de ridicat, dar aglomerat şi axat pe valorile materiale (cum altfel?!) decid brusc să renunţe la slujba lor (evident, bine plătită), să lucreze de acasă (mai puţin, bineînţeles) şi să îşi petreacă aproape tot timpul cu familia. Asta înseamnă în mod automat economie: haine de la second-hand sau în perioada reducerilor, la film se merge doar miercurea şi la restaurante numai la aniversări. Nu trebuie să luaţi aceste activităţi ca pe nişte reguli generale ale downshiftingului. Fiecare îl înţelege cum vrea, dar, în mare, ideea e că nu banii ar trebui să vă conducă viaţa, ci bucuria de a trăi din plin fiecare zi. Găsesc un pic deranjant faptul că trebuie să îţi permiţi să devii downshifter. Şi totuşi, nu pot să nu mă gândesc la badea Vasile care nu a auzit în viaţa lui acest cuvânt, dar îşi trăieşte din plin viaţa alături de copiii săi rumeni în obraji de atâta sănătate. Pe aceşti downshifteri mioritici îi mai găsiţi încă prin nordul ţării.
Dacă ar fi să ne luăm după definiţia downshiftingului, din cauza crizei şi a faptului că nu lucrez, nu aş putea deveni downshifter (cel puţin, nu unul veritabil), dar nu cred că e vreo regulă care să ne împiedice să ne trăim viaţa cu zâmbetul pe buze, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.



art pepper - apropos
Asculta mai multe audio Muzica »

Darling, je vous aime beaucoup

Aproape că am scris un post în timp ce stăteam la poveşti cu dl. (eu mai mult, el era cu capul în nori dintr-un motiv întemeiat). Şi îi spuneam (în timp ce el nu mă asculta pentru că vorbea cu altcineva-în locul lui, aş fi făcut la fel) că eu vreau la Cărtu, vreau în Bucureşti, vreau ceai, vreau aparatul meu, vreau pe străzi, vreau căşti bune la player (mi-a spus Alexandre că ei le numesc "des ecoutoirs"... mi se pare cam stupid, dar fie). Zilele trecute am cumpărat un bulb de zambilă. Trebuie să ştiţi că pentru mine zambilele şi narcisele îmi aduc cel mai mult aminte de copilărie. Azi a înflorit (poate ştia că mâine plec). Îţi mulţumesc, Zambilă, pentru că ai înflorit pentru mine. Miroşi minunat, iar eu te ador. M-am certat iar cu. Pentru că de-aia. Pentru că nu avem nimic de făcut şi atunci ne certăm. De două ore ascult Luiza Zan. Mi-am dat seama că nu am nici Andrieş dincolo. Mă depersonalizează apartamentul în care stau acum. Poate din cauză că e prea mare. Zilele trecute am rămas singură. Patru camere pustii, un hol imens şi o bucătărie în care era prea mult soare, iar eu stăteam în cameră (pe minunatele perne uriaşe :D) şi mă bucuram de ultima zi de sesiune şi întâia noapte de libertate. Fac 16 ore cu trenul până în Viena. Mă întreb dacă se merită, mai ales că e un rapid vechi şi urât. Nu m-am uitat cât aş face până la Berlin. Zilele trecute o prietenă mi-a amintit cum acum doi ani spuneam că o să zbor cu avionul abia pe la 50 de ani. Se pare că o să zbor mult mai curând. 22???!!! Când? So soon?! Uuuuf. O să fie frig în Berlin, pun pariu. La noi 10, la ei 2. Anyhoo. Mâine o să fiu mai aproape de unii dintre voi. Când eram mică-mică-mică spărgeam ceştile pentru că aruncam cu botoşeii în ele ("drept la ţintă" aşa cum îmi povesteşte mama când a văzut, pe furiş, de ce toate ceştile erau sparte). Când am învăţat să citesc, am devorat poveştile nemuritoare şi le-am recitit ani în şir. Prin clasa a treia am citit şi Aventurile lui Nils Holgerson. Recunosc, Tom Sawyer are mai mult farmec. Şi totuşi, Peter Pan câştigă.
Dream a little dream of me...
Mâine.

Măgari în ceaţă

Dana nu e în Bucureşti ca să îmi suporte poveştile la un ceai. Of, nici măcar eu nu sunt în Bucureşti. Vreau să pictez, dar nu am timp. Vreau să pictez în timp ce ascult Alexandrina. Vreau să fie numai tuburi de acrilic şi ulei pe jos, vreau să văd pânzele sprijinite de perete, vreau să am timp pentru ceea ce iubesc enorm, deşi nu s-ar zice. Nu fac nimic pentru asta. Nu-mi pasă de ce cred ceilalţi, aştept cât pot eu de calmă toamna lui 2009. Sper din tot sufletul că o să îmi pot îndeplini visul. Nu am chef de întrebări, nu am chef de răspunsuri. Nu am chef să mă gândesc la ce o să urmeze. Nu o să îmi plâng de milă pentru că mi-e bine şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru asta. E doar o stare de rău care o să treacă. Celor care dispar ca măgarii în ceaţă le spun că e pierderea lor. Măcar atât să ştiu despre mine: că atunci când cineva merită, mă sacrific. Dacă printre cei care mă cunosc, sunt şi oameni care nu simt aşa, înseamnă că nu îmi sunteţi prieteni, ci simple cunoştinţe. Ţi-am spus de ce am nevoie. Ştiu că îmi vei spune ca trebuie să aştept. I guess I have no choice.




Alexandrina - Numai tu
Asculta mai multe audio Muzica »

Hug a tree, Mr. Bee...

M-am săturat ca unii să mă judece în funcţie de ceea ce scriu pe blog şi asta pentru că nu au nimic mai bun de făcut. E trist, dar adevărat. Din cauza asta am vrut să restricţionez accesul pe blog, dar nu ar fi fost corect faţă de cei care urmăresc acest blog pentru că le place cum scriu sau titlul, nici nu ştiu, dar ei îmi spun când le place ceva. Altfel, mi se pare furt. Ştiu că e greşit să gândesc aşa, că nu ai cum să îţi selectezi cititorii, dar nu înţeleg din ce plăcere bolnavă cineva care nu te place deloc intră să îţi citească blogul. Patetic. Of, vreau să fie vară, iar eu, liberă.

Piesă de duminică

Aveam chef să îl revăd. Şi apoi, azi e duminică. :)
Those Dancing Days-Hitten

Fun fun fun

Cum să ies din casă acum? E frig, pun pariu că e frig. Mult prea frig pentru rochie. Eh, asta-i, nu o să murim de frig. Să nu uit de cafea. O cafea la şapte seara e perfectă. Să nu uit de cafea, dar să uit de tine. Şi să mă duc la teatru şi la film şi la operă. Da, neapărat, săptămâna viitoare ne luăm iar bilete. Vai, trebuie să rezist. Fun fun fun. Hai, Anti, ştim că mai ai energie! Aşa e. Party, here I come.



Noah & The Whale - 5 Years Time
Asculta mai multe audio Muzica »

Pot să fluier ca el.

And it was fun fun fun when we were drinking and it was fun fun fun when we were drunk.

I wish I was a punk rocker with flowers in my hair

Sandi Thom - I Wish I Was a Punk Rocker
Asculta mai multe audio Muzica »

Leapşa reloaded

Cred că leapşa asta a mai trecut pe aici, dar mă amuză aşa că fie.

1. How are you feeling today? - Pretty Killer (Alex Beaupain) :)) La fix. Iubesc piesa.

2. How do your friends see you? -Breathe me (Sia). Nu ştiu ce să spun.

3. What is the story of your life? - Your Love Gets Sweeter (Finley Quaye) Hmm, e de bine, e de bine.

4. What song describes you? - Mister K (AaRON)... Miss K... :( Asta nu e de bine.

5. How is your life going? - Many Bars and No Money (Alec Empire) :)) OK, devine scary.

6. Do people secretly lust after you? -Let George Do It (Don Drummond) Să îl las pe Georgică să lust after me?! :))

7. Will you have a happy life? - Eh, asta-i... O să aflu acum răspunsul. Explode (Uh Huh Her). :| De-asta nu mă dau în vânt după jocul ăsta. Şi trebuie să plece mai departe. Buuuun.... se duce aici şi aici.

La Chute

Trebuie să fii om înainte de a fi profesor.
Ieri mi-au fost citite ideile, cuvânt cu cuvânt, şi mi s-a spus că le-am plagiat. Pe de o parte, după ce îţi trec nervii, aproape că te simţi bine că ai trecut drept unul dintre marii filozofi ai secolului XX. Pe de altă parte, îţi vine să renunţi la tot ştiind că nu ai cum să îţi scoţi creierul, să îl aşezi pe masă şi să le dovedeşti că toate acele idei au venit de acolo.
Timp de aproape trei ani, în cadrul modulului psiho-pedagogic, am învăţat că sistemul nostru de învăţământ se duce pe apa sâmbetei şi că aproape tot ce e în afară e mai bun. Şi tu stăteai acolo, luându-ţi notiţe, pregătindu-te să faci parte dintr-un sistem atât de slab. Daţi-mi voie să le dau dreptate. Nu veniţi să îmi spuneţi că nu e aşa, că „uite câţi oameni mari are ţara noastră”. În primul rând, ţara noastră A AVUT oameni mari. În al doilea rând, ei ar fi fost şi mai mari dacă nu s-ar fi născut în România. Ne batem cu pumnii în piept şi strigăm cât ne ţin plămânii că suntem cei mai tari exact atunci când nu e cazul. Sistemul nostru te îngroapă ca individ, îţi distruge personalitatea, îţi răpeşte şansa de a te dezvolta pe mai multe planuri, te obligă să studiezi tot ce nu te interesează şi nu îţi va fi de folos vreodată. Explicaţia umilă şi cea mai stupidă era următoarea: „Aşa vă formaţi cultura generală.” Îmi era clar atunci, ca şi acum de altfel, că acei oameni trăiseră într-o grotă. Nu peştera lui Platon, ci una în care domneşte cea mai adâncă beznă. Sistemele de învăţământ din alte ţări îţi dau posibilitatea de a alege exact materiile care te atrag. Din cauza asta au oameni de ştiinţă mai buni, actori mai buni, pictori mai talentaţi. Din cauza asta totul e „mai bun la ei decât la noi”. Dacă nu vrei să faci chimie, nu faci (şi vai, poate nu o să vă vină să credeţi, dar o să fiţi fericiţi şi o să aveţi succes în viaţă şi fără să ştiţi tabelul lui Mendeleev). O.K., e foarte important să nu turnaţi apă în acid sulfuric. Dar vă întreb, voi aveţi acid sulfuric în casă? E ca şi cum cineva ar începe să îmi spună ce materiale să nu combin pentru a nu face o bombă. Pentru că nitroglicerina e la îndemâna oricui, ştiţi voi, ca acetona. Sau dacă pui sulfat de sodiu în loc de detergent în maşina de spălat?
Am bătut câmpii atât pentru a încerca să vă arăt cât de inutile sunt lucrurile pe care, chipurile, le învăţăm (după test, ştergem totul cu buretele). Aş mai vrea să povestesc despre cum unii profesori te distrug ca om, despre cum ei sunt cei care te fac să nu mai ai încredere în tine, despre cum ajungi să îi urăşti şi să le doreşti lucruri îngrozitoare. Nu sunt lucruri inventate. Orice elev/student a simţit măcar o dată dorinţa de a-şi vedea profesorul „preferat” cu un picior rupt. Nu neg faptul că există şi profesori minunaţi, nişte oameni care au devenit profesori din dorinţa de a forma oameni, de a-i purta spre culmile succesului. Din păcate, sunt prea puţini şi pe cale de dispariţie.

N-avem.

Asta e. Nu o să schimb eu acum cursul lucrurilor. Mâine dimineaţă am ultimul examen din penultima sesiune din prima (şi cel mai probabil, ultima) facultate. Azi am avut o zi care mi-a terminat toate resursele de energie adunată şi păstrată cu grijă. De câteva zile tot dau examene. Aşa se face că azi, după ce mi-au fost citite ideile şi mi s-a spus că sunt plagiate (???... dar despre asta şi hibele sistemului educaţional într-un post pe care îl voi scrie mâine), am ajuns să nu mai pot să învăţ pentru examenul de mâine. Pur şi simplu, am renunţat. I'll go with the flow. Pentru că nu îmi mai pasă. Pentru că azi, în timp ce mă uitam pe fereastră, am văzut o bătrână în cârje care încerca să prindă tramvaiul şi nimeni nu o ajuta şi am început să plâng. Că tot spunea dl. de o sinceritate pe care uneori nu o suportaţi nici voi.

Două etichete pentru că la posturile cu eticheta "un fel de stare de rău" nu comentaţi niciodată. :p

Verde Ursuz e o poveste, spuse dl. Chaos

Ma-co-vei. Posesor de motan pe nume Carpetă şi deţinător de blog. Nu ştiu de ce l-a ales tocmai pe al meu, dar îi mulţumesc şi mă bucur că lasă Cola deoparte pentru poveştile mele.

Maria

În loc să învăţ pentru examenul de mâine:

Obişnuia să îşi usuce rochiile pe calorifer. Îmi plăcea să o privesc. O să le arzi. Bine că eşti tu deştept. Iubeam să o tachinez. Se întindea cât era ea de mică şi ajungea totuşi să îşi întindă sutienele pe sârma din baie. De ce nu mă ajuţi în loc să stai acolo şi să te uiţi la mine? Avea dreptate. Nu o ajutam niciodată, dar, dacă aş fi ajutat-o, astăzi nu aş mai fi avut în minte imaginea cămăşii ei ridicându-se până aproape de limita indecenţei. Domnule, eşti un pervers. Da, eram. Adică sunt, încă mai sunt dacă în asta mă transformă aceste plăceri nevinovate. După ce termina de întins rufele, se trântea obosită pe covor, punea mâna pe cea mai apropiată carte şi începea să citească. Uneori citea şi câte cinci romane în aceeaşi perioadă. În schimb, eu eram un leneş fără pereche. Citeam, ca tot omul, un roman în două săptămâni. Stătea cam o jumătate de oră întinsă pe covor şi citea în timp ce îşi rodea o şuviţă de păr. Ştii că nu e sănătos obiceiul ăsta al tău, nu? Dispari. Ah, cât o iubeam. Într-o zi a venit în casă cu o pisică. A vrut să vină cu mine. Am avut grijă de Pisică (nu a vrut să îi pună alt nume) aproape un an. Cam înainte de Crăciun, îmi aduc perfect aminte cum Maria a intrat în casă, cu zăpadă în părul ei portocaliu, cu lacrimi în ochi şi privindu-şi mâinile. Pisică îi sărise din braţe exact sub roţile unei maşini. Ne-am iubit mult în seara aceea. Şi tot atunci şi-a ars rochia preferată, uitată pe caloriferul mult prea încins.

Tot tu. Mereu acelaşi tu.

A trecut aproape un an fără tine. Mă întreb dacă înainte mă gândeam atât de mult la noi (există oare un "noi"?). Ştii că eu am o memorie slabă. Şi totuşi, clipele petrecute cu tine mi s-au întipărit în minte neatinse de mult dorita uitare. Retrăiesc fiecare secundă, fiecare privire, fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut. îmi apar clar în faţa ochilor, ca şi cum aş putea să le ating, să le aduc mai aproape, să devin una cu amintirile. Mă întreb deseori cum ar fi fost să bem cafeaua împreună în fiecare dimineaţă. Mi-am dat seama că nu ştiu dacă bei cafea. Nu ştiu multe lucruri despre tine, aşa cum tu ştii atât de puţin despre mine. MI-e clar că am pornit amândoi cu stângul la vremea aceea, dar ne-am fi putut dori un nou început. Ştii ce e cu adevărat trist? Că îmi dau seama prea bine că nu eşti cel cu care mi-ar plăcea să-mi beau cafeaua în fiecare dimineaţă. Te-ai simţi captiv, rutina te-ar întrista, iar lumea rămasă încă... Dar ce tot spun? Tu nu eşti aşa. Nu eşti misterios, visător, cred că nici măcar amuzant nu eşti. Nu eşti nimic din ce îmi doresc eu cu adevărat, dar tot nu mi te pot scoate din cap. Dacă mă gândesc bine, eu singură am trecut "bad boys" la Guilty Pleasures. Prin urmare, aşa-mi trebuie. Of şi uf şi iarăşi uf. Sper că joi (joi e 5, nu?) o să mai fiu încă lucidă şi cu zâmbetul pe buze. Asta e tot ce îmi doresc la ora asta. A, da, şi pe tine, evident.

Tot aia-i. Oamenii nu se schimbă

E târziu şi mă dor ochii foarte tare pentru că am citit toată ziua. Acum am trecut la scris, dar mâine dimineaţă o iau de la capăt. Nu-mi convine că nu am reuşit să restricţionez accesul, dar asta e. Dacă mai sunt supărată? Evident. Dezamăgirile şi nervii din momentele în care conştientizezi că ai fost luat drept fraier, nu trec cu una, cu două. Oricum, am aflat un secret mare, mare de tot. Nu vi-l pot spune, altfel nu ar mai fi secret. Pot doar să vă spun că it makes me feel better.


Later edit: etichetă: un fel de stare de bine. Nu trebuie să ne enervăm din cauza celor care nu mai merită atenţia noastră. (Yes, I have become that mean. :p )