Verde Ursuz a terminat în această dimineaţă facultatea. :) Ca să citez din dl. H., mă aşteaptă lucruri interesante. Therefore, mai am un singur lucru de spus: "Yuhuuu!"
30 June 2009
29 June 2009
Mr. Blue, I told you that I love you, please believe me.
O noapte în care ne-am dorit să nu se facă dimineaţă. O noapte în care am uitat de noi pentru prima dată, iar realitatea nu a mai contat. O noapte în care am dansat amândoi ca şi cum zorii nu aveau să apară niciodată la fereastră. Desculţi, sinceri şi fără să ne temem că ziua are doar 24 de ore. Mi-ai spus că nu trebuie să mă tem de dimineaţă. Nu am ştiut că număratul fulgerelor poate să fie atât de frumos. Sau poate era din cauza ta?
Nimic şi nimeni nu mai contează acum. :)
Nimic şi nimeni nu mai contează acum. :)
28 June 2009
All my life I’ve been a substitute.
“Un umăr pe care să plângi. O voce care să îţi răspundă noaptea la telefon şi să îţi spună că totul va fi bine. Un zâmbet atunci când aveai nevoie de unul. O cafea când ea nu mai era acolo.”
Şi totuşi, un lucru nu s-a schimbat. Un lucru pe care l-am conştientizat dintotdeauna şi de care m-am temut în egală măsură. Petrece câteva zile cu mine şi o să înţelegi. E ca şi cum mă învârt într-un cerc din care nu pot ieşi. Nici nu ştiu dacă vreau să ies din cercul ăsta, poate că trebuie să rămân aici, poate că fericirea o să vrea să păşească singură în interiorul cercului meu. Şi mai ştiu cum aş putea să calc puţin în afara lui sau pe margine. Să mă las purtată de val, să nu mă mai gândesc la cum s-ar putea sfârşi totul. Dar nu pot. Am mai făcut asta. Sunt întotdeauna îngrozitor de pricepută la previziuni astrale. Sfârşitul e întotdeauna aşa cum mi-l imaginez eu atunci când îmi ascult instinctul. Sau poate atunci nu îmi mai ascult inima pentru că e în vacanţă? Nu pot să îmi dau seama de cine ascult în astfel de momente. Nu pot să trec însă peste faptul că am avut dreptate de fiecare dată, că fiecare pas a fost cel anticipat, că nimic nu m-a suprins, ci dimpotrivă, am fost dezamăgită să văd că totul se adevereşte ca pe o peliculă previzibilă.
Da, fericirea o să păşească singură în cerc. O să mă vadă încă de la departare, fără să mă cunoască şi o să vrea să mă iubească. În cerc, mă va cunoaşte aşa cum sunt cu adevărat şi mă va iubi şi mai mult. Nu-mi va fi teamă să fiu din când în când şi o persoană slabă, nu-mi va fi ruşine să spun că mi-e frică. Voi fi eu, cu bune şi cu rele. Şi o să sper că fericirea mea mă va face o persoană mai bună.
Mă întreb în continuare de ce uneori fericirea noastră se plictiseşte de noi şi pleacă?
Uneori am încercat atât de mult să trag fericirea de mâini, să o fac să calce peste linia cercului, să mă vadă aşa cum mă văd eu. Mi-am dat seama că e imposibil, că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a vedea anumite lucruri. Că trebuie să fim mai sensibili decât majoritatea oamenilor şi astfel, mai frumoşi. Că trebuie să ne oprim asupra unui răsărit şi să îl simţim cu toată fiinţa, că trebuie să spunem oamenilor că ni se face dor, că trebuie să îmbrăţişăm atunci când simţim nevoia. Aşa că am renunţat. Şi de fiecare dată când cineva intră în cerc, mi se pare că muzica pe care până acum o ascultam în surdină începe să se audă din ce în ce mai tare.
Gândurile sunt cel mai frumos lucru pe care îl avem. Cu toate acestea, gândurile m-au făcut de multe ori să iau decizia greşită. Chiar şi acum, mi se învălmăşesc în minte, iar eu nu ştiu ce să spun. Cum să fac să nu le mai ascult, să închid ochii şi să respir în afara cercului?
Se întâmplă întotdeauna lucruri neaşteptate atunci când îţi faci bagajele şi eşti gata de plecare.
Şi totuşi, un lucru nu s-a schimbat. Un lucru pe care l-am conştientizat dintotdeauna şi de care m-am temut în egală măsură. Petrece câteva zile cu mine şi o să înţelegi. E ca şi cum mă învârt într-un cerc din care nu pot ieşi. Nici nu ştiu dacă vreau să ies din cercul ăsta, poate că trebuie să rămân aici, poate că fericirea o să vrea să păşească singură în interiorul cercului meu. Şi mai ştiu cum aş putea să calc puţin în afara lui sau pe margine. Să mă las purtată de val, să nu mă mai gândesc la cum s-ar putea sfârşi totul. Dar nu pot. Am mai făcut asta. Sunt întotdeauna îngrozitor de pricepută la previziuni astrale. Sfârşitul e întotdeauna aşa cum mi-l imaginez eu atunci când îmi ascult instinctul. Sau poate atunci nu îmi mai ascult inima pentru că e în vacanţă? Nu pot să îmi dau seama de cine ascult în astfel de momente. Nu pot să trec însă peste faptul că am avut dreptate de fiecare dată, că fiecare pas a fost cel anticipat, că nimic nu m-a suprins, ci dimpotrivă, am fost dezamăgită să văd că totul se adevereşte ca pe o peliculă previzibilă.
Da, fericirea o să păşească singură în cerc. O să mă vadă încă de la departare, fără să mă cunoască şi o să vrea să mă iubească. În cerc, mă va cunoaşte aşa cum sunt cu adevărat şi mă va iubi şi mai mult. Nu-mi va fi teamă să fiu din când în când şi o persoană slabă, nu-mi va fi ruşine să spun că mi-e frică. Voi fi eu, cu bune şi cu rele. Şi o să sper că fericirea mea mă va face o persoană mai bună.
Mă întreb în continuare de ce uneori fericirea noastră se plictiseşte de noi şi pleacă?
Uneori am încercat atât de mult să trag fericirea de mâini, să o fac să calce peste linia cercului, să mă vadă aşa cum mă văd eu. Mi-am dat seama că e imposibil, că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a vedea anumite lucruri. Că trebuie să fim mai sensibili decât majoritatea oamenilor şi astfel, mai frumoşi. Că trebuie să ne oprim asupra unui răsărit şi să îl simţim cu toată fiinţa, că trebuie să spunem oamenilor că ni se face dor, că trebuie să îmbrăţişăm atunci când simţim nevoia. Aşa că am renunţat. Şi de fiecare dată când cineva intră în cerc, mi se pare că muzica pe care până acum o ascultam în surdină începe să se audă din ce în ce mai tare.
Gândurile sunt cel mai frumos lucru pe care îl avem. Cu toate acestea, gândurile m-au făcut de multe ori să iau decizia greşită. Chiar şi acum, mi se învălmăşesc în minte, iar eu nu ştiu ce să spun. Cum să fac să nu le mai ascult, să închid ochii şi să respir în afara cercului?
Se întâmplă întotdeauna lucruri neaşteptate atunci când îţi faci bagajele şi eşti gata de plecare.
27 June 2009
Moby
Am visat că eram o balenă şi că printre talazuri
urmăream neîncetat o corabie
alergam, înghiţeam spuma amară a valurilor
săgeţi îmi sfâşiau pielea groasă
şi lăsam în urmă dâre furioase de sânge
îi urmăream, mă urmeau
şi încercam să ne omorâm
existenţa
moby
moby
mă strigau
dar acest nume îmi era străin
şi înghiţeam şi mai repede spuma amară amestecată
cu roşul care eram eu
moby
moby
trebuie să dispară
îi auzeam şi înghiţeam şi mai repede, şi mai repede
valurile, peştii, oceanul
i-am înghiţit cu totul
iar din mine răsunau clopote:
moby
moby
trebuie să moară.
urmăream neîncetat o corabie
alergam, înghiţeam spuma amară a valurilor
săgeţi îmi sfâşiau pielea groasă
şi lăsam în urmă dâre furioase de sânge
îi urmăream, mă urmeau
şi încercam să ne omorâm
existenţa
moby
moby
mă strigau
dar acest nume îmi era străin
şi înghiţeam şi mai repede spuma amară amestecată
cu roşul care eram eu
moby
moby
trebuie să dispară
îi auzeam şi înghiţeam şi mai repede, şi mai repede
valurile, peştii, oceanul
i-am înghiţit cu totul
iar din mine răsunau clopote:
moby
moby
trebuie să moară.
Începuturi
Eu nu sunt
nu sunt, nu exist, nu mă văd, nu mă simt
poate tu ai puteri de semizeu
vino să împărţim aceeaşi durere de a exista
şi acelaşi Dumnezeu.
Blasfemie
cine a rostit cel dintâi adevărul?
el îşi smulge ochii din iubire
îşi rupe trupul cu dinţii plini de poftă
blasfemie
de o mie de ori blasfemie.
nu sunt, nu exist, nu mă văd, nu mă simt
poate tu ai puteri de semizeu
vino să împărţim aceeaşi durere de a exista
şi acelaşi Dumnezeu.
Blasfemie
cine a rostit cel dintâi adevărul?
el îşi smulge ochii din iubire
îşi rupe trupul cu dinţii plini de poftă
blasfemie
de o mie de ori blasfemie.
Şi nu e
Din ochi în ochii mei arunci cu aripi de fluture
cu un fel de cenuşă a iubirii care ne-mpresoară
iară şi iară ca şi cum nebunia asta
nu ar fi decât o boală
şi suferinzi ne bucurăm de ea
ca de o femeie goală
femeia-iubire, femeia-statuie, femeia-păcat
rupe, rupe din mintea ta cea zglobie
o fărâmă de pământ, dă-mi să înghit din întunericul tău
egoistule
să ne înălţăm către acelaşi jos
tu râzi
închide ochii şi priveşte mai bine
clovnul acela îşi râde cu dinţii lui de căpcăun
de noi
din pat în pat ca o prostituată de lux
poezia – poezia ar trebui să fie curată
o murdărim, iată – prin această prostituată cu fardul mânjit pe obraz
ca un măr putrezit pe jumătate
un roşu aprins cuprins de mucegai.
cu un fel de cenuşă a iubirii care ne-mpresoară
iară şi iară ca şi cum nebunia asta
nu ar fi decât o boală
şi suferinzi ne bucurăm de ea
ca de o femeie goală
femeia-iubire, femeia-statuie, femeia-păcat
rupe, rupe din mintea ta cea zglobie
o fărâmă de pământ, dă-mi să înghit din întunericul tău
egoistule
să ne înălţăm către acelaşi jos
tu râzi
închide ochii şi priveşte mai bine
clovnul acela îşi râde cu dinţii lui de căpcăun
de noi
din pat în pat ca o prostituată de lux
poezia – poezia ar trebui să fie curată
o murdărim, iată – prin această prostituată cu fardul mânjit pe obraz
ca un măr putrezit pe jumătate
un roşu aprins cuprins de mucegai.
The Moonlight Sonata
Beethoven, deşi îmi place mai mult Mozart.
Later edit: Amândoi. Oricum nu pot fi comparaţi. :)
26 June 2009
Azi e miercuri? Joi? Vineri?
Cine mai stă să numere? În curând o să uit cu totul de mine, de zile, de date. În curând o să plec acasă, acolo unde timpul stă în loc. Unde umbrele sunt altfel decât în Bucureşti, unde poţi să auzi vrăbiile, unde există un leagăn cu cărţi în el şi jazz până târziu în noapte.
Două luni în care nu o să ştiu ce să fac cu mine. Două luni fără toţi oamenii dragi pe care i-am cunoscut în aceşti ani. Două luni trec repede. Şi apoi un master. Un job. Asta înseamnă că va trebui să cresc până la toamnă. N-aş putea să lucrez ca full-time dreamer? Mă pricep.
Două luni în care nu o să ştiu ce să fac cu mine. Două luni fără toţi oamenii dragi pe care i-am cunoscut în aceşti ani. Două luni trec repede. Şi apoi un master. Un job. Asta înseamnă că va trebui să cresc până la toamnă. N-aş putea să lucrez ca full-time dreamer? Mă pricep.
24 June 2009
„I wonder whether it really exists. You know, this thing you’re keep calling it love.”
Nu am întâlnit în cei douăzeci şi doi de ani decât oameni care se prefăceau că se iubesc. În mod inconştient, vulgar şi bolnăvicios. După un an, doi, trei, zece teatrul ambulant se prăbuşea.
Mă întreb din ce motive se năştea încă de la început.
Nu am ştiut niciodată că ceea ce simt nu e ceea ce simt. Că întotdeauna m-am hrănit cu impresii. Că suntem orbi exact atunci când ar trebui să vedem cel mai clar.
E mai simplu să nu crezi decât să ai impresia că aşa ceva există. Să crezi că ceea ce simţi este iubire deşi peste câteva luni o să dispară. Să te mulţumeşti mai târziu cu amintirile şi cu rănile.
Uitarea nu ne e dată în cantităţi suficiente. Suntem construiţi doar pentru două lucruri: plăcere şi suferinţă. Facem aceleaşi greşeli. La nesfârşit.
Fiinţelor raţionale le va fi întotdeauna greu să ia o decizie bună. Tocmai pentru că instinctul aproape că nu mai contează. Îl auzim, dar e doar o voce sâcâitoare de care scăpăm foarte uşor când vorbim cu voce tare: „Te iubesc.”
Nu ar fi minunat să fie perfect? Şi ce ar trebui să facem ca fiecare clipă să fie trăită aşa cum ar trebui? Fără regrete, fără amintiri, fără foşti, fără foste. Doar prezentul şi persoana pe care o îmbrăţişaţi în acest moment.
Later edit:
Poate ar trebui să nu mai ţin atât la oameni. Astfel nu ar avea cum să mă rănească. Nu aş mai avea aşteptări, nu aş mai crede că un prieten e un om care trebuie să te înţeleagă fără să te judece. Pe de altă parte, nu vreau să mă transform într-un om care nu îmbrăţişează niciodată pe nimeni. Există oameni care nu au încredere în ceilalţi şi care le servesc răutăţi gratuite pentru că au impresia că ceilalţi le merită. Îmi plac prea mult oamenii pentru a ajunge să trăiesc într-o asemenea singurătate otrăvitoare.
Mă întreb din ce motive se năştea încă de la început.
Nu am ştiut niciodată că ceea ce simt nu e ceea ce simt. Că întotdeauna m-am hrănit cu impresii. Că suntem orbi exact atunci când ar trebui să vedem cel mai clar.
E mai simplu să nu crezi decât să ai impresia că aşa ceva există. Să crezi că ceea ce simţi este iubire deşi peste câteva luni o să dispară. Să te mulţumeşti mai târziu cu amintirile şi cu rănile.
Uitarea nu ne e dată în cantităţi suficiente. Suntem construiţi doar pentru două lucruri: plăcere şi suferinţă. Facem aceleaşi greşeli. La nesfârşit.
Fiinţelor raţionale le va fi întotdeauna greu să ia o decizie bună. Tocmai pentru că instinctul aproape că nu mai contează. Îl auzim, dar e doar o voce sâcâitoare de care scăpăm foarte uşor când vorbim cu voce tare: „Te iubesc.”
Nu ar fi minunat să fie perfect? Şi ce ar trebui să facem ca fiecare clipă să fie trăită aşa cum ar trebui? Fără regrete, fără amintiri, fără foşti, fără foste. Doar prezentul şi persoana pe care o îmbrăţişaţi în acest moment.
Later edit:
Poate ar trebui să nu mai ţin atât la oameni. Astfel nu ar avea cum să mă rănească. Nu aş mai avea aşteptări, nu aş mai crede că un prieten e un om care trebuie să te înţeleagă fără să te judece. Pe de altă parte, nu vreau să mă transform într-un om care nu îmbrăţişează niciodată pe nimeni. Există oameni care nu au încredere în ceilalţi şi care le servesc răutăţi gratuite pentru că au impresia că ceilalţi le merită. Îmi plac prea mult oamenii pentru a ajunge să trăiesc într-o asemenea singurătate otrăvitoare.
Azi am cumpărat levănţică
Azi am cumpărat levănţică şi o rochie. Mă întorc la obiceiuri alimentare mai sănătoase. Îmi place să ţin la oameni. Am mers mult azi, prin soare, prin soare, prin mult soare, dar a meritat efortul. Am fost pentru aproape două ore deasupra Bucureştiului. Era linişte, era frumos, iar un copil de doar patru ani ne-a anunţat că „a ieşit soalele, bate vântul, o să plouă”. Tot va trebui să mă duc să citesc în Cărtureşti (ce alt loc mai bun?!). Şi cel mai probabil mâine. Doar am fost anunţată că o să plouă. Şi îl cred. Aşa că mâine luaţi-vă umbrelele cu voi sau pelerinele de supereroi. Eu îmi iau pelerina.
În rest, mai nimic. De fapt, mai multe, dar sunt lucruri dragi şi mărunte, simţiri şi trăiri pe care o să le păstrez în cutii mici, de data aceasta numai pentru mine.
22 June 2009
Make a Wish
Am o listă. Ca toţi oamenii cărora le plac planurile. Am o listă mare de care aproape că uitasem din cauza acestor examene. Am uitat că îmi doresc o casă, dar nu am uitat cum vreau să arate. Am uitat că îmi doresc să fiu mai organizată, dar nu am uitat să mă trezesc la 7 chiar şi atunci când nu e cazul şi aş da orice să mai pot dormi măcar o jumătate de oră. Am uitat că vreau pisică, am uitat că vreau căţel aşa că am renunţat de tot la idee. Am uitat că pick-up-ul era trecut pe listă şi totuşi l-am cumpărat. Subconştientul e poate cea mai bună listă. Nu am uitat că o să mă mut şi că vreau la mare. Am uitat că ar fi bine să fiu mai conştiincioasă, dar termin facultatea aşa că am voie să mă comport ca un adult iresponsabil. Am uitat că trebuie să nu mai mănânc dulciuri, şi totuşi am slăbit. Am uitat că nu trebuie să mai fiu la fel de naivă aşa că m-am enervat în continuare din cauza unor minciuni. Nu am uitat însă că fericirea stă în mâinile mele.
Luni. Mâine examen de licenţă 2.
N-am nimic de spus în dimineaţa asta. Vreau doar să treacă cele opt zile. Voi revedea Bucureştiul abia la toamnă. Teribil.
Oamenii serioşi sunt obositori. Eu nu am crescut şi nici nu am de gând.
Oamenii serioşi sunt obositori. Eu nu am crescut şi nici nu am de gând.
21 June 2009
Habar nu ai
Habar nu ai. M-am săturat să îţi cerşesc iubire, să te rog din priviri să mă săruţi pentru că mă simt singur, să mă minţi şi totuşi să îţi jertfeşti buzele, să mă laşi să muşc din tine ca un animal înfometat care îşi sfâşie prada. Habar nu ai. Nu ştii ce înseamnă o îmbrăţişare pentru mine şi totuşi îţi întinzi braţele în fiecare dimineaţă şi mă laşi să te redescopăr. Habar nu ai. Nu o să afli niciodată ce înseamnă iubirea chiar dacă îmi zâmbeşti ca o ticăloasă mică şi îmi pregăteşti cafeaua în fiecare zi.
Tea anyone?
I am vicious.
Tea anyone?
I am vicious.
Prima zi de vară
Gogu' looked lovely today.
erica jennings - its a lovely day
Asculta mai multe audio Muzica
It's a lovely day for love.
And I've been searching... searching for love.
What I've been up to
Am dat o fugă până acasă. Nu mai ştiu cine m-a întrebat de ce am fost acasă. Nu am ştiut ce să îi răspund. Poate pentru că acolo o să mă simt mereu... hmm... acasă?!
Vă prezint noul membru al familiei:
Vă prezint noul membru al familiei:
În tren, un cetăţean turmentat.
După ce l-am trezit pentru a-mi da voie să trec (asta ca să nu fiu nevoită să escaladez masa), s-a întins puţin, a căscat larg de parcă se pregătea să înghită tot vagonul, dar nu s-a clintit până nu i-am zis din nou că vreau să trec.
Aşa deci. Aventuri. Vreau la mare din ce în ce mai mult şi 30 iunie pare din ce în ce mai îndepărtat.
După ce l-am trezit pentru a-mi da voie să trec (asta ca să nu fiu nevoită să escaladez masa), s-a întins puţin, a căscat larg de parcă se pregătea să înghită tot vagonul, dar nu s-a clintit până nu i-am zis din nou că vreau să trec.
Aşa deci. Aventuri. Vreau la mare din ce în ce mai mult şi 30 iunie pare din ce în ce mai îndepărtat.
Pelerina am luat-o pentru superputerile ei. O să pot zbura prin ploaie. Acum aştept să plouă şi o să fug la un ceai în Cărtureşti.
M-am gândit mult (don't we always?!) la multe.
Am din nou sentimentul acela că o să se schimbe ceva.
M-am gândit mult (don't we always?!) la multe.
Am din nou sentimentul acela că o să se schimbe ceva.
19 June 2009
18 iunie 2009
Primul examen de licenţă
...is oosh, all gone! L-am dat de dimineaţă, iar în seara aceasta s-au afişat notele. L-am luat. Nota nu e nici prea mică, nici prea mare, dar eu sunt mulţumită de ea, iar mama a fost bucuroasă. Şi cam aici se încheie lista persoanelor pe care încerc întotdeauna să le mulţumesc.
Am bătut la cap mulţi oameni în ultima săptămână. Aş vrea să le mulţumesc cumva pentru fiecare "o să fie bine". Nu ştiu cum altfel decât să vă spun că-mi sunteţi dragi şi că mă bucur că vă am aproape.
Iar eu sunt frântă şi din cauza asta postul pare scris de o cizmă.
...is oosh, all gone! L-am dat de dimineaţă, iar în seara aceasta s-au afişat notele. L-am luat. Nota nu e nici prea mică, nici prea mare, dar eu sunt mulţumită de ea, iar mama a fost bucuroasă. Şi cam aici se încheie lista persoanelor pe care încerc întotdeauna să le mulţumesc.
Am bătut la cap mulţi oameni în ultima săptămână. Aş vrea să le mulţumesc cumva pentru fiecare "o să fie bine". Nu ştiu cum altfel decât să vă spun că-mi sunteţi dragi şi că mă bucur că vă am aproape.
Iar eu sunt frântă şi din cauza asta postul pare scris de o cizmă.
17 June 2009
This is it
Wishing for the best. Nu mă mai tem, sunt doar obosită. Prea plictisită ca să mă mai enervez sau ca să mă panichez. Nimic nu mai stă în mâinile mele. Poate doar ceea ce va urma după.
Nu vreau decât să plec cu convingerea că o să fie bine. Ca să îmi pot bea liniştită ceaiul la Cărtu.
9. Poate 9.15. 11.15?!
Mon Dieu!
Nu vreau decât să plec cu convingerea că o să fie bine. Ca să îmi pot bea liniştită ceaiul la Cărtu.
9. Poate 9.15. 11.15?!
Mon Dieu!
16 June 2009
Tu ai miros de soare
Să ne trezim amândoi pe nisipul rece, înfăşuraţi în acelaşi prosop pe care ne-am certat amândoi cu o seară înainte. Să avem părul încâlcit de la atâta sare. Să găsesc scoici mici prin nisip, tu să le arunci, iar eu să mă supăr. Să mă împaci, să ne împăcăm. Să adormim liniştiţi şi înfriguraţi, în îmbrăţişarea aceea mincinoasă. Să ne trezim amândoi pe nisipul rece, înfăşuraţi în acelaşi prospo şi să ne întrebăm ce căutăm acolo şi cum am ajuns la mare.
Photo: Ciggies.
Scrisori către.
Iubesc, iubite. Iubesc aşa cum numai eu mai pot iubi. Iubesc cu toată fiinţa mea, cu fiecare atom pe care îl îmbrăţişezi în zori. Iubesc atunci când mi se usucă buzele şi însetate se îndreaptă spre buzele tale, cerşind şi mai multă iubire. Iubesc, iubite. Iubesc în stilul acela vechi, de prin anii ’60 când noptierele încă mai miroseau a acetonă. Iubesc când îmi dai la o parte bretonul deşi tu ştii că nu îmi place să faci asta. Iubesc şi mai mult când îmi dezgoleşti umerii şi ţi-i apropii, nesătul. Când cald, mirosul tău se imprimă în aşternuturi. Când ochii tăi se deschid somnoroşi şi se închid din nou, liniştiţi. Iubesc, iubite. Iubesc în stilul şlăgărelor pe care doar părinţii noştri şi le mai amintesc. Iubesc. Când măsori cu degetele fiecare centimetru din pielea mea, când priveşti cum lumina aprinde uşor puful epidermei. Când răsuflarea mea îţi potoleşte setea. Când părul tău îmi îmbrăţişează mâinile într-o înlănţuire cu miros de ploaie. Când îmi scufund chipul într-al tău. Iubesc de parcă mâine n-am mai fi. Ca şi cum mâna ta şi-ar lua adio atingându-mi obrazul.
15 June 2009
Nu. Despre iubire ca un lucru interzis.
„O vreme am avut impresia că ceilalţi oameni poartă mirosul tău. Dintre toţi, tocmai tu nu ai ştiut să ţii la mine. Tu, cel mai nehotărât. În urmă au rămas doar nişte poze şi un gol în stomac. Şi mi se face dor când mă uit la poze, mi se face dor când răsăritul nu mai e decât un răsărit.” (Gânduri albastre, Verde Ursuz)
Înfăşoară-mă în uitare. sărută-mi buzele, muşcă-le. nu-mi pasă. fărâmă-mi oasele sub greutatea trupului tău. zgârie-mi pielea şi odihneşte-ţi fruntea pe umerii mei. sărută-mi braţul stâng şi apoi smulge-l. nu-mi pasă. rupe cu dinţii din gâtul meu. scufundă-ţi chipul în îmbrăţişarea mea. ia-mi trupul şi fă-l să dispară. să nu mai existe decât unul singur.
Cum ar fi să fim normali, să ne iubim de fapt şi să ne prindă răsăritul pe plajă pentru tot restul vieţii?
Photo: Verde Ursuz
From where I'm standing
Pe 18 începe şi pe 30 se termină. Mă tem că nu îmi (mai) fac suficiente griji. Că nu învăţ cât ar trebui. Nici nu văd ce aş putea să învăţ. Dar această stare în care ştiu că nu fac mare lucru deşi simt că ar trebui totuşi să citesc două capitole la nesfârşit, această aşteptare nu mă face decât să îmi fie şi mai multă... hmm... lene?! Da, lene sau pur şi simplu o stare în care evit lucrurile practice.
Număr orele până când se va termina totul. Libertatea va veni, din punctul meu de vedere, după 18 iunie, orele 13-14.00. Freedom, at last. Acest examen nu poate fi picat. Doar dacă se aliniază planetele. Dar simt că am avut destul de mult ghinion în ultima lună încât să se termine astfel. Prin urmare, o să fie bine. Nu vreau să fie bine în cele din urmă, ci să fie bine pe 18. Poate e doar oboseală psihică, poate e din cauză că a venit vara, poate e din cauză... Dar nu am făcut oare la fel în fiecare sesiune de vară?! Da, dar acum e licenţa. Un examen, desigur. Mai important, fireşte. Dacă îl văd ca pe cel mai important examen de acum, mă enervează. În plus, nu e aşa. Examenul de capacitate, bacalaureatul şi examenul de admitere au fost examene la fel de importante, dacă nu chiar mai importante.
Sigur se va termina cu bine. Trebuie. Apoi totul o să devină un mare gol. Nimic nu o să se mai întâmple. O să fiu doar un om care îşi caută de lucru, un om care până acum nu a mai avut un job, doar un verde ursuz care nu o să ştie încotro să o apuce. Şi va mai fi un master. Încă un examen. Materii de care nu am mai auzit până acum. Oameni care vor dori să ştie de ce vreau la masterul lor, de ce nu vreau dincolo. De ce sunt ei mai buni şi mai frumoşi? Of, atâtea întrebări fără rost. Lăsaţi-mă să învăţ ce vreau şi cât am chef.
Au făcut un film despre cineva care nu crede în iubire. Putea să fie despre mine. La sfârşit, se îndrăgosteşte. Au greşit sfârşitul, fireşte.
Aş trăi la nesfârşit în această după-amiază de dulce toropeală în care nimic nu se întâmplă şi singura voce pe care o aud e a lui Schuyler Fisk.
„I bet you’ll be mine”. Aş fi îndrăznit cândva să spun asta. Acum sună ieftin, comercial, prostesc. „I bet you won’t be mine”. Much better. Nimic şi nimeni.
Număr orele până când se va termina totul. Libertatea va veni, din punctul meu de vedere, după 18 iunie, orele 13-14.00. Freedom, at last. Acest examen nu poate fi picat. Doar dacă se aliniază planetele. Dar simt că am avut destul de mult ghinion în ultima lună încât să se termine astfel. Prin urmare, o să fie bine. Nu vreau să fie bine în cele din urmă, ci să fie bine pe 18. Poate e doar oboseală psihică, poate e din cauză că a venit vara, poate e din cauză... Dar nu am făcut oare la fel în fiecare sesiune de vară?! Da, dar acum e licenţa. Un examen, desigur. Mai important, fireşte. Dacă îl văd ca pe cel mai important examen de acum, mă enervează. În plus, nu e aşa. Examenul de capacitate, bacalaureatul şi examenul de admitere au fost examene la fel de importante, dacă nu chiar mai importante.
Sigur se va termina cu bine. Trebuie. Apoi totul o să devină un mare gol. Nimic nu o să se mai întâmple. O să fiu doar un om care îşi caută de lucru, un om care până acum nu a mai avut un job, doar un verde ursuz care nu o să ştie încotro să o apuce. Şi va mai fi un master. Încă un examen. Materii de care nu am mai auzit până acum. Oameni care vor dori să ştie de ce vreau la masterul lor, de ce nu vreau dincolo. De ce sunt ei mai buni şi mai frumoşi? Of, atâtea întrebări fără rost. Lăsaţi-mă să învăţ ce vreau şi cât am chef.
Au făcut un film despre cineva care nu crede în iubire. Putea să fie despre mine. La sfârşit, se îndrăgosteşte. Au greşit sfârşitul, fireşte.
Aş trăi la nesfârşit în această după-amiază de dulce toropeală în care nimic nu se întâmplă şi singura voce pe care o aud e a lui Schuyler Fisk.
„I bet you’ll be mine”. Aş fi îndrăznit cândva să spun asta. Acum sună ieftin, comercial, prostesc. „I bet you won’t be mine”. Much better. Nimic şi nimeni.
14 June 2009
It's Raining Outside
I’m crying inside.
Să ne adâncim amândoi în întunericul camerei. Printre perne, aşternuturi. Printre noi. Printre un „te iubesc”, „te iert” si „nu mai plânge”. Spune-mi că o să fie bine. Că până în zori nu vom mai exista decât noi. Că mâine vei fi încă aici.
Nopţile nu se mai termină pentru mine. Încetează să mai fie nopţi în momentul în care îmi dau seama că nu vreau să adorm. Că nu îmi pasă de ce va urma. Cearcănele au fost întotdeauna o parte din mine.
Mi-e dor. De tine. De buzele tale, de genele tale, de mirosul tău. De un „tine” inexistent şi perfect. Un „tine” care nu m-ar face să sufăr. Un „tine” care nu m-ar face să plâng. Numai că încă nu te-a inventat nimeni.
Fizic, mi-e rău. Psihic, mă îngrozesc şi nu mă recunosc. Sunt o umbră. Mă simt ca o umbră, dar încă par în stare să merg de una singură. Cele 59 de kilograme vor deveni 50.
O îmbrăţişare de-a ta face cât o mie de cuvinte. Habar nu ai.
Să adormim cu fruntea pe braţul lui. Mâine nu va mai fi acolo.
Mă tem îngrozitor ca nu cumva sfârşitul a tot ceea ce există acum să se transforme în ceva teribil. Mi-e rău. Am mai spus asta. Nu vreau să adorm dacă nu eşti lângă mine.
Singurătatea poate fi trăită şi în doi. Noi. Amândoi.
P.S. Dianei, ca să ia o pauză de la Tournier. :p
Să ne adâncim amândoi în întunericul camerei. Printre perne, aşternuturi. Printre noi. Printre un „te iubesc”, „te iert” si „nu mai plânge”. Spune-mi că o să fie bine. Că până în zori nu vom mai exista decât noi. Că mâine vei fi încă aici.
Nopţile nu se mai termină pentru mine. Încetează să mai fie nopţi în momentul în care îmi dau seama că nu vreau să adorm. Că nu îmi pasă de ce va urma. Cearcănele au fost întotdeauna o parte din mine.
Mi-e dor. De tine. De buzele tale, de genele tale, de mirosul tău. De un „tine” inexistent şi perfect. Un „tine” care nu m-ar face să sufăr. Un „tine” care nu m-ar face să plâng. Numai că încă nu te-a inventat nimeni.
Fizic, mi-e rău. Psihic, mă îngrozesc şi nu mă recunosc. Sunt o umbră. Mă simt ca o umbră, dar încă par în stare să merg de una singură. Cele 59 de kilograme vor deveni 50.
O îmbrăţişare de-a ta face cât o mie de cuvinte. Habar nu ai.
Să adormim cu fruntea pe braţul lui. Mâine nu va mai fi acolo.
Mă tem îngrozitor ca nu cumva sfârşitul a tot ceea ce există acum să se transforme în ceva teribil. Mi-e rău. Am mai spus asta. Nu vreau să adorm dacă nu eşti lângă mine.
Singurătatea poate fi trăită şi în doi. Noi. Amândoi.
P.S. Dianei, ca să ia o pauză de la Tournier. :p
11 June 2009
Uhm.
Vreau în Londra. Şi să rămân acolo. Sau în Paris. Şi să rămân acolo. Sau aici. Dar să fii şi tu.
35 de grade la umbră
Pielea miroase acum a încins în apartamentul 47. Părul e ud, temperatura a urcat până la 35 de grade. La ora 14.34 o şuviţă s-a mişcat uşor din cauza vântului care a pătruns curios pe lângă uşa întredeschisă. Jos, în stradă, o ţigancă grasă, cu un tricou plin de pete de grăsime, târăşte după ea un plod şi strigă că vrea fiare. Noi suntem bestii şi ne vindem. Cofetăria s-a închis. E duminică, dar s-a închis. Patronul doarme la ora asta. Ei fac dragoste la 13.23. În apartamentul 47 miroase a piele încinsă. Pe braţul stâng, o picătură de transpiraţie îşi face loc printre puful pielii. Acum a atins cearceaful şi devine una cu albul bumbacului, închizându-i nuanţa cu un ton. Un rotund de iubire, mic, aproape invizibil.
La florăria din colţ, vânzătoarea îşi mută florile la umbră. Apoi stropeşte trotuarul încins. O domnişoară neatentă e stropită pe picioare. Ţipetele lor ajung acum până la apartamentul 47. Apoi e iarăşi linişte. O muscă s-a ascuns de căldură pe marginea abajurului de hârtie.
Se răsuceşte spre marginea patului căutând răcoarea dimineţii. Totul arde însă, iar el doarme încă înfăşurat în alb.
La florăria din colţ, vânzătoarea îşi mută florile la umbră. Apoi stropeşte trotuarul încins. O domnişoară neatentă e stropită pe picioare. Ţipetele lor ajung acum până la apartamentul 47. Apoi e iarăşi linişte. O muscă s-a ascuns de căldură pe marginea abajurului de hârtie.
Se răsuceşte spre marginea patului căutând răcoarea dimineţii. Totul arde însă, iar el doarme încă înfăşurat în alb.
10 June 2009
Prico
migdale.
Trebuie să învăţ să fac pricomigdale. Cele cumpărate au gust de parfum.
Că tot veni vorba... new love: Fig by Marc Jacobs. However, I am penniless aşa că mai aştept un pic. Ieri a sosit pick-up-ul. :D
Oh joy, oh joy.
Întotdeauna scriu când aş putea să învăţ. No worries though since I have made it so far.
Trebuie să învăţ să fac pricomigdale. Cele cumpărate au gust de parfum.
Că tot veni vorba... new love: Fig by Marc Jacobs. However, I am penniless aşa că mai aştept un pic. Ieri a sosit pick-up-ul. :D
Oh joy, oh joy.
Întotdeauna scriu când aş putea să învăţ. No worries though since I have made it so far.
Pentru că am uitat să mai cresc
De când a început să nu îmi mai placă haosul?
Poate că mi-ai spus de prea multe ori că e dezordine.
Dar orice haos e o nebunie organizată.
Acum că toată lumea ştie unde îmi ţin fiecare lucru, a pierit tot farmecul.
Mă hrănesc prin cuvinte. Comentarii prin perfuzii.
Cred că am uitat să mai cresc. Sau poate am crescut prea mult şi acum am decis să fiu mică din nou.
Pentru o secundă am avut impresia că o să se întâmple ceva frumos. Dar numai pentru o secundă.
Mă întreb de ce nu mai cred că e minunat că nu ştim niciodată ce aduce a doua zi. Poate pentru că luna trecută mă gândeam cu groază că o să se facă dimineaţă.
Şi în afară de câteva persoane, în ochii celorlalţi am părut mai bine decât eram în realitate. Atât de bine încât nici acum nu îşi dau seama că îmi tremură mâinile.
Uneori cerşesc îmbrăţişări. Nu le primesc decât rar pentru că oamenii se îmbrăţişează azi cu frică.
Aş vrea să am o zi în care să mă ascund în Cărtureşti. Aş vrea să am o vară în care să mă ascund printre ceşti de ceai. Să nu mă vadă nimeni, să par o piesă de mobilă, un ceainic, un tablou. Să îşi agaţe cineva umbrela de umărul meu.
"Mă iertaţi, nu v-am văzut".
"În sfârşit!" şi i-aş zâmbi cu mulţumire.
Apoi aş vrea din nou să fiu fericită şi să cerşesc iubire.
Poate că mi-ai spus de prea multe ori că e dezordine.
Dar orice haos e o nebunie organizată.
Acum că toată lumea ştie unde îmi ţin fiecare lucru, a pierit tot farmecul.
Mă hrănesc prin cuvinte. Comentarii prin perfuzii.
Cred că am uitat să mai cresc. Sau poate am crescut prea mult şi acum am decis să fiu mică din nou.
Pentru o secundă am avut impresia că o să se întâmple ceva frumos. Dar numai pentru o secundă.
Mă întreb de ce nu mai cred că e minunat că nu ştim niciodată ce aduce a doua zi. Poate pentru că luna trecută mă gândeam cu groază că o să se facă dimineaţă.
Şi în afară de câteva persoane, în ochii celorlalţi am părut mai bine decât eram în realitate. Atât de bine încât nici acum nu îşi dau seama că îmi tremură mâinile.
Uneori cerşesc îmbrăţişări. Nu le primesc decât rar pentru că oamenii se îmbrăţişează azi cu frică.
Aş vrea să am o zi în care să mă ascund în Cărtureşti. Aş vrea să am o vară în care să mă ascund printre ceşti de ceai. Să nu mă vadă nimeni, să par o piesă de mobilă, un ceainic, un tablou. Să îşi agaţe cineva umbrela de umărul meu.
"Mă iertaţi, nu v-am văzut".
"În sfârşit!" şi i-aş zâmbi cu mulţumire.
Apoi aş vrea din nou să fiu fericită şi să cerşesc iubire.
Verde şi ursuză
Un Verde Ursuz prăfuit. "Tu ai fost prima persoană la care am observat schimbarea pe chip."
Nu am crezut că vorbea serios, dar fiecare cuvânt era sincer.
Mi se citesc în priviri regretele şi nopţile în care totul părea şi mai adevărat, orele, minutele, oamenii.
"Se vedea că nu îţi place locul ăsta."
Nu, nu mi-a plăcut niciodată. Şi cum a reuşit să mă schimbe în doar câţiva ani.
Skinny would be perfect. Not that I expect anyone to understand my wish. But it is so hard to become invisible. To look weak in order to match the interior with the exterior. To show that all that happiness comes from the same heart. Sadness lies there too. And it often wins.
It's hard to make someone understand that if you hit, that leaves traces. That glass breaks.
Yet again, skinny would be perfect. And I shall become one day almost invisible. And I will be happy when you (whoever you might be) will take me into your arms and congratulate me for my weakness.
Skinny would be perfect. Not that I expect anyone to understand my wish.
Nu am crezut că vorbea serios, dar fiecare cuvânt era sincer.
Mi se citesc în priviri regretele şi nopţile în care totul părea şi mai adevărat, orele, minutele, oamenii.
"Se vedea că nu îţi place locul ăsta."
Nu, nu mi-a plăcut niciodată. Şi cum a reuşit să mă schimbe în doar câţiva ani.
Skinny would be perfect. Not that I expect anyone to understand my wish. But it is so hard to become invisible. To look weak in order to match the interior with the exterior. To show that all that happiness comes from the same heart. Sadness lies there too. And it often wins.
It's hard to make someone understand that if you hit, that leaves traces. That glass breaks.
Yet again, skinny would be perfect. And I shall become one day almost invisible. And I will be happy when you (whoever you might be) will take me into your arms and congratulate me for my weakness.
Skinny would be perfect. Not that I expect anyone to understand my wish.
Culeg dorinţe şi le vând la suprapreţ
Mă topesc. Încep să îmi picure genele, iar irişii se vor decolora de la atâta soare. Azi am avut chef de dormit, de ascultat muzică, de scris. De tot şi de toate, mai puţin de învăţat. Azi am avut chef de iertare şi de trecut peste. Aşa că am iertat şi am trecut peste.
Nu-mi vine să cred că e atât de vară. M-a luat prin surprindere, ca în fiecare an. Şi în fiecare an, mă simt la fel. Ca într-o mare vacanţă, ca o mare leneşă, ca o pisică aristocrată care nu ar trebui să fie deranjată cu probleme administrative sau cu orice altceva. Pentru că pisicile aristocrate (cu mustăţi albe, sofisticate) nu se pricep la aşa ceva. Ele torc frumos noaptea sub tei, în faţa unui pahar cu suc de mere şi gheaţă. Nu vor decât să fie alintate şi să primească ce-i mai bun. Desigur, pisicile aristocrate merită într-adevăr tot ce e mai bun.
Azi am zâmbit chiar dacă. Şi o să zâmbesc şi mâine la fel de.
Azi m-am bucurat de acest blog şi de fiecare cuvânt.
De voi, de „urmăritorii” mei cei dragi.
M-am bucurat gândindu-mă că poate ştiu mai multă franceză decât cred şi că poate o să fie bine.
Mă voi scutura de lenea-mi pisicească şi voi trece din nou la învăţat.
Mai am doar un pic şi voi fi din nou eroul meu.
Hmm, scrieţi-mi ce vă doriţi anul acesta. Facem o listă şi o dăm mai departe până aflăm dorinţele tuturor bloggerilor. Două rânduri maxim pentru fiecare cap de blogger. Să începem deci:
1. Verde Ursuz: ca la sfârşitul anului să spună pe bună dreptate: "I am my my own hero."
Lista merge mai departe la O picătură.
Nu-mi vine să cred că e atât de vară. M-a luat prin surprindere, ca în fiecare an. Şi în fiecare an, mă simt la fel. Ca într-o mare vacanţă, ca o mare leneşă, ca o pisică aristocrată care nu ar trebui să fie deranjată cu probleme administrative sau cu orice altceva. Pentru că pisicile aristocrate (cu mustăţi albe, sofisticate) nu se pricep la aşa ceva. Ele torc frumos noaptea sub tei, în faţa unui pahar cu suc de mere şi gheaţă. Nu vor decât să fie alintate şi să primească ce-i mai bun. Desigur, pisicile aristocrate merită într-adevăr tot ce e mai bun.
Azi am zâmbit chiar dacă. Şi o să zâmbesc şi mâine la fel de.
Azi m-am bucurat de acest blog şi de fiecare cuvânt.
De voi, de „urmăritorii” mei cei dragi.
M-am bucurat gândindu-mă că poate ştiu mai multă franceză decât cred şi că poate o să fie bine.
Mă voi scutura de lenea-mi pisicească şi voi trece din nou la învăţat.
Mai am doar un pic şi voi fi din nou eroul meu.
Hmm, scrieţi-mi ce vă doriţi anul acesta. Facem o listă şi o dăm mai departe până aflăm dorinţele tuturor bloggerilor. Două rânduri maxim pentru fiecare cap de blogger. Să începem deci:
1. Verde Ursuz: ca la sfârşitul anului să spună pe bună dreptate: "I am my my own hero."
Lista merge mai departe la O picătură.
09 June 2009
Daţi-mi timpul vostru şi o să fug cu el
Azi am alergat prin căldură îmbrăcată în negru. Am crezut eu, în prostia mea, că o să plouă. Asta merit pentru că am plecat de acasă odată cu găinile. Am început (oficial) să învăţ pentru examenul de la franceză:
M-am obişnuit să preţuiesc plimbările nocturne aşa că în seara aceasta mi-a fost oarecum ciudat că nu am mai ieşit nicăieri.
08 June 2009
Au parc
Azi plouă, dragilor. Plouă aşa cum nu a mai plouat de multă vreme. Cu linişte şi gânduri frumoase, cu somn şi aşternuturi răsucite. Cu un ceai, cu răsfăţ. Plouă aşa cum mi-ar plăcea să plouă mereu. Astăzi miroase a ceai mai mult decât de obicei. Miroase a zi pierdută în pat, a lene printre perne şi cărţi, printre felii de lămâie şi amintiri. Plouă cu sentimente adâncite, cu speranţa că voi găsi într-o zi ceea ce caut. Sau că el mă va găsi pe mine. Pentru că ne pierdem cu toţii şi uităm să ne mai regăsim.
Cu o oră în urmă:
Ieri am trăit toată ziua cu o zi în urmă (sau cu o zi înainte?!):
O să mă duc din nou la Cărtureşti. Printre maşini şi bălţi, cu tenişii mei în care va intra apă. Cu umbrela pe care nu îmi place niciodată să o iau cu mine. Biata de ea, dacă ar şti numai...
Sunt un copil. Nu ştiu dacă tot timpul, dar în cea mai mare parte a timpului. Mi se pare că dintotdeauna am gândit aşa. Că dintotdeauna mi-au plăcut aceleaşi lucruri (în timp, s-au adunat şi mai multe).
Ştiu exact cum aş vrea să arate viaţa mea peste doi ani. Chiar şi peste un an. Chiar şi mâine. Îmi imaginez balconul cu balustrada de fier, florile în vase de piatră, teancurile de cărţi de lângă fereastra mare şi albă care ocupă tot peretele. Canapeaua plină de perne, salteaua pusă direct pe podeaua de lemn masiv, măsuţa mică pe care se odihneşte ceainicul, rafturile din perete care adăpostesc zeci de ceşti şi cutii cu ceai. Şi undeva, o pictură. Pe celălalt perete, alte picturi şi desene. Ale altora.
E vremea pentru o schimbare.
Will you?
Les Chansons d'amour: Chiara Mastroiani-"Au parc"
Cu o oră în urmă:
Ieri am trăit toată ziua cu o zi în urmă (sau cu o zi înainte?!):
O să mă duc din nou la Cărtureşti. Printre maşini şi bălţi, cu tenişii mei în care va intra apă. Cu umbrela pe care nu îmi place niciodată să o iau cu mine. Biata de ea, dacă ar şti numai...
Sunt un copil. Nu ştiu dacă tot timpul, dar în cea mai mare parte a timpului. Mi se pare că dintotdeauna am gândit aşa. Că dintotdeauna mi-au plăcut aceleaşi lucruri (în timp, s-au adunat şi mai multe).
Ştiu exact cum aş vrea să arate viaţa mea peste doi ani. Chiar şi peste un an. Chiar şi mâine. Îmi imaginez balconul cu balustrada de fier, florile în vase de piatră, teancurile de cărţi de lângă fereastra mare şi albă care ocupă tot peretele. Canapeaua plină de perne, salteaua pusă direct pe podeaua de lemn masiv, măsuţa mică pe care se odihneşte ceainicul, rafturile din perete care adăpostesc zeci de ceşti şi cutii cu ceai. Şi undeva, o pictură. Pe celălalt perete, alte picturi şi desene. Ale altora.
E vremea pentru o schimbare.
Will you?
Les Chansons d'amour: Chiara Mastroiani-"Au parc"
In parc unde nu avem voie sa stam pe iarba
Pentru ca era soare, pentru ca unii oameni isi plimbau bebelusii cu barca si din cand in cand ii scapau in lac, pentru ca toti cateii isi scosesera stapanii la plimbare. I give you again my after-noon:
07 June 2009
Comme je suis lazy!
Oh, these lovely mornings with Gin Wigmore and Those Dancing Days. Too bad it's missing something which would've completed the picture. Eh ouais... I am such a lazy girl this morning. I bought this book yesterday.
Et parce que j'adore Penelope Jolicoeur, j'ai fait ce dessin:
Ouais, c'est moi!
And because it's such a lovely morning, let's make it even better:
Those Dancing Days-Run Run
Ouais, c'est moi!
And because it's such a lovely morning, let's make it even better:
Those Dancing Days-Run Run
04 June 2009
Astăzi nu ţin la tine
Scriu. Asta fac de câteva zile. Scriu multe pagini pe zi, de dimineaţa până la opt seara. Nu mai scriu pe blog, dar scriu. Deşi este obositor, mi-ar plăcea să scriu în fiecare zi. Nu despre Isabel, nu despre Daisy şi în niciun caz despre Newman. Mi-ar plăcea să scriu despre personajele mele, nu despre ale altora. Cu siguranţă nu m-aş plictisi. Nu am voie să scriu frumos. Trebuie să scriu plictisitor şi corect. Să nu înjumătăţesc frazele. O Sylvia Plath ajunge. Mi-ar plăcea să citesc un roman scris ca un blog. Am mai zis asta? Da, am mai zis asta. În care personajul, un tânăr student îşi povesteşte ultimul an din viaţă. Cu tot ce a însemnat el, cu bucurii, cu despărţiri, cu orele de nervi, cu examene, cu gânduri, cu minciuni, cu sentimente, cu tot ceea ce este el învelit de două coperţi. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că gândesc prea mult. Nu ştiu la ce vă gândiţi voi tot timpul, dar pe mine cele mai multe gânduri mă frământă teribil. Şi sunt atât de multe încât în curând vor răsări în urma paşilor mei. O să luaţi metroul şi o să călcaţi pe gândurile mele. „Uite, azi-dimineaţă a crezut că o să piardă metroul!”
Am impresia că toţi cei din jurul meu iubesc. Că toţi au pe cineva la care ţin sau pe cineva care ţine la ei. Am văzut că sunt puţini cei care îşi sincronizează iubirea. Cum ar fi să avem nişte ceasuri cu nişte ace de termostat şi să ne fixăm în fiecare zi cantitatea de iubire? „Azi o să te iubesc foarte mult. Prin urmare, şi tu trebuie să mă iubeşti la fel de mult”. Şi amândoi, ochi în ochi, aţi întoarce arcurile până când acul ceasului s-ar opri la „foarte mult”. Desigur, s-ar putea să vă certaţi şi atunci ar trebui să vă setaţi iarăşi ceasurile la „astăzi nu ţin la tine”.
Am impresia că toţi cei din jurul meu iubesc. Că toţi au pe cineva la care ţin sau pe cineva care ţine la ei. Am văzut că sunt puţini cei care îşi sincronizează iubirea. Cum ar fi să avem nişte ceasuri cu nişte ace de termostat şi să ne fixăm în fiecare zi cantitatea de iubire? „Azi o să te iubesc foarte mult. Prin urmare, şi tu trebuie să mă iubeşti la fel de mult”. Şi amândoi, ochi în ochi, aţi întoarce arcurile până când acul ceasului s-ar opri la „foarte mult”. Desigur, s-ar putea să vă certaţi şi atunci ar trebui să vă setaţi iarăşi ceasurile la „astăzi nu ţin la tine”.
01 June 2009
Un ceai
Un ceai. Şi trezirea la 7. Asta înseamnă că se dă stingerea la 12. Că o să-mi fie somn în prima zi. Că o să-mi fie somn şi miercuri, dar că până vineri aproape că îmi voi fi scos ghimpele din coastă. Că duminică o să respir uşurată aerul îmbâcsit din Bucureşti, dar în fine, aer fără miros de nervi şi oboseală. Mult ceai. Biscuiţi. Cât răsfăţ pe urmă, Doamne, cât răsfăţ! Şi la 1 iulie, dacă totul merge bine, ar trebui să fiu, pentru o zi, cea mai fericită. Măcar o zi, măcar pe 1 iulie.
Subscribe to:
Posts (Atom)
