role model

am descoperit acum câteva zile un cuplu de care m-am îndrăgostit în mod iremediabil. privindu-i, mi-am dat seama că exact acelaşi tip de relaţie îmi doresc şi eu. şi nu am văzut lucrurile din afară. i-am văzut certându-se, împăcându-se şi plângând împreună, am văzut cum atunci când se certau, iubirea nu înceta să existe, am văzut cum nu exista acea tensiune dăunătoare care apare atunci când lucrurile se clatină de mult timp şi focul arde mocnit. cum a zis şi D., e nevoie de o doză sănătoasă de maturitate emoţională pentru a trăi aşa ceva. cu modelul în buzunar, îmi schimb sistemul solar şi merg mai departe.

Brazilian Girls - Good Time
Încărcat de Brazilian-Girls. - Watch more music videos, in HD!

In love

m-am îndrăgostit

Reading list

Aproapealb a vrut să vadă ce cărţi aş recomanda celor din jur. Cum încă sunt departe de a fi citit nişte cărţi cu adevărat memorabile, sunt puţine cele pe care le recomand din toată inima. Leapşa (sau invitaţia la lectură) merge mai departe către prietena mea dragă, S. .

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
Portretul unei doamne de Henry James. Pentru că se poate şi mai rău. Pentru că uneori trebuie să luptăm pentru ceea ce iubim.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
The Melancholy Death of Oyster Boy de Tim Burton pentru că pe ei am vrea să îi vedem mereu zâmbind.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
1984 de George Orwell. Deşi stau prost cu memoria şi uit acţiunea celor mai multe cărţi, aceasta este una dintre puţinele cărţi care m-au captivat atât de mult încât îmi amintesc până şi detaliile.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlof. Pentru că şi eu am citit-o tot când aveam vreo zece ani şi cred că fiecare pagină era o aventură. E o carte care dezvoltă imaginaţia şi te ţine cu sufletul la gură.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?
Vendredi ou les limbes du Pacifique de Tournier pentru că nu există o aventură mai interesantă decât aceasta.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu prea văd semnificaţia acestei întrebări. in orice caz, ce fel de "duşman" ar citi cărţile recomandate de "vrăjmaşi"?!

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Nimic nou pe Frontul de Vest de Erich Maria Remarque. Şi-ar da seama de cât de mult a pierdut până acum.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?
Talentatul domn Ripley-Patricia Highsmith (în caz că îi trece prin cap să se întindă mai mult decât îi e plapuma).

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Acelaşi Michel Tournier cu aceeaşi carte pentru că aventura se împleteşte cu cea mai frumos scrisă filozofie.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Povestirea Cameristei de Margaret Atwood. Pentru că dacă le-a văzut pe toate, asta nu înseamnă că şi-a imaginat şi toate lucrurile posibile.

de ce nu.

de ce nu scriu despre ce mi s-a întâmplat în ultima vreme, de ce nu scriu de ce nu mai povestesc ce simt, de ce nu scriu ce mai cred despre cine şi despre cum: pentru că am învăţat că pentru mulţi dintre noi cuvintele nu înseamnă nimic, pentru că şi-au pierdut atât de mult semnificaţia încât nu mai pot schimba vieţi şi caractere, pentru că nici măcar un copil nu mai ascultă atunci când îi spui să fie cuminte. pentru că dacă aş spune că mă pot hrăni cu umbre, oricum nu ar conta. pentru că uneori tăcerea e cea mai potrivită. pentru că indiferent dacă avem o viaţă sau nouă, există un timp pentru noi toţi aşa cum există şi cineva pentru fiecare dintre noi. dacă nu în viaţa asta, atunci în următoarea. pentru că s-ar putea ca de data aceasta altceva să fie mai important, poate că ar trebui doar să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară şi ceea ce avem deja, poate că ar trebui să întoarcem spatele din prima secundă în care oferim şi nu primim nimic în schimb, poate că ar trebui să avem încredere în noi, acea siguranţă pe care o simţim, dar pe care o ignorăm deoarece sperăm să nu avem dreptate. poate că uităm să trăim cu adevărat tocmai pentru că ne minţim singuri, iar cele mai importante şi frumoase lucruri trec pe lângă noi fără să le zărim măcar. poate că ar trebui pur şi simplu să fim recunoscători pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce suntem. recunoscători nouă înşine pentru că am ajuns până aici. crying over spilt milk has never been a solution. so let's cry a river, build a bridge and get over it. pentru toţi cei care toamna aduce melancolii în loc de oameni noi.

And now what?

Recunosc, e mai bine să nu mai ai planuri. Şi da, poate nici aşteptări prea mari de la unii oameni. Dar cât de mult am putea să mai visăm? Pentru că atunci când vom fi răniţi de cuvinte sau de fapte, visele ar fi singurele care ne-ar mai rămâne. Nişte simple amintiri inventate. Ieri m-am mutat. Peste un an sper că mă voi muta în propriul apartament. Până atunci însă, mă voi bucura de un Bucureşti văzut chiar din centru, mă voi bucura că dimineaţa pot vedea Ateneul dacă privesc pe fereastră, o fereastră atât de mare încât ocupă jumătate de perete. Mă întorc cu drag la străzile care îmi par din ce în ce mai frumoase, la teatre, la cinematografe şi prieteni. E toamna în care învăţăm să păşim singuri.

Fair trade

Because I make the best tea.

yet another breakfast

and no change.

oh, single dingle mingle

ştiu, e august.

Valentine's Day e făcută ca să amintească celor singuri că sunt singuri. Cei care sunt "norocoşi", cei care formează un cuplu pe 14 februarie ies în oraş pentru a încerca să găsească ce lipseşte din relaţia lor preafericită. Şi acolo, printre lumânări parfumate şi roşii, îndrăgostiţii descoperă piesa lipsă care le va întregi iubirea: o inimă imensă de pluş roşu pe care dragostea made in china stă scrisă cu fir de aur auriu pentru a pecetlui pentru totdeauna sau cel puţin până la următorul sf. valentin o iubire care, nu-i aşa, nu se destramă cu una, cu două.

it's as simple as that

să ne urmăm deci instinctele oricât ar fi de greu, oricât de mult am vrea să credem că el/ea nu poate să facă aşa ceva. ba da. şi atunci când simţi că te ignoră, dar îţi repeţi continuu că poate are ceva important de făcut, că poate a uitat, ei bine, nu. pur şi simplu te ignoră. pentru că în sistemul lor solar, planeta care ai fi tu lipseşte cu desăvârşire. e ca şi cum umbra altei planete te-ar acoperi în întregime şi ai fi în permanenţă într-o eclipsă totală. ce e de făcut? poţi să accepţi situaţia sau să îţi schimbi fusul orar după alt soare.

when in rome, when at home...

casa mea e într-un loc însorit ascuns totuşi de nişte copaci. în faţa uşii creşte un migdal plantat de mine acum patru ani. mai demult, am încercat să cresc şi un portocal, dar l-a mâncat un melc pe jumătate, apoi am uitat să îl mai ud. casa mea e mare, aş fi vrut să fie mai mică şi pe acoperiş să crească muşchi şi ocazional ciuperci pălăria-şarpelui. sunt ciupercile acelea frumoase cu alb şi roşu, din păcate otrăvitoare. de câte ori vin acasă las pe undeva prin tren obiceiurile Bucureştilor. când vin acasă trebuie să mănânc pricomigdale cu cremă, pricomigdale fără cremă, ecler, plăcintă cu brânză şi tartă cu vişine. acasă miroase întotdeauna a amintiri. în curând o să las aici amintirile şi o să îmi iau obiceiurile pierdute într-un vagon de tren.

be my friend

Prietenia e un lucru rar în ziua de azi. Atât de rar încât avem impresia că e pe cale de dispariţie. Prieteni vechi de o viaţă se dovedesc a fi exact opusul a ceea ce credeai că sunt, oameni pe care îi ştii de când erai mic nu sunt lângă tine atunci când ai nevoie pentru că pur şi simplu au ceva mai bun de făcut. Un prieten adevărat o să-ţi răspundă întotdeauna la telefon. Un prieten adevărat o să te sune întotdeauna înapoi. Dacă nu te gândeşti că celălalt are cu adevărat nevoie de tine, atunci pur şi simplu nu-ţi pasă. În ultimii ani, oameni pe care i-am cunoscut în timpul facultăţii mi-au devenit prieteni foarte buni. Pe cei pe care pot să îi sun la miezul nopţii fără să se supere îi pot număra pe degetele de la o mână. Ceilalţi sunt prieteni buni, dar sunt oameni care uneori uită de tine. Iar eu uit uneori de ei.
Nu pot să nu zâmbesc când îmi amintesc de cel mai recent om intrat în viaţa mea. Cel de la care am învăţat că lucrurile pot fi despicate nu doar în patru, ci chiar şi în zece, cel care m-a transformat într-un mic filozof, m-a făcut dependentă de plimbările nocturne şi serile la Debufet, nu a râs de mine atunci când i-am spus că în Titan nu se văd stelele şi mi-a spus întotdeauna ceea ce crede (acum ştiu că arăt dubios în roz). Atunci când serile noastre s-au terminat din motive care nu au depins de noi (discutabil, ar spune el), am simţit că busola aceea care arăta întotdeauna nordul s-a stricat, iar acul se învârtea în gol. Pe el l-am sunat ori de câte ori micul Hamlet din mine nu se mai putea controla. Pentru că atunci când ai nevoie de siguranţă şi calm, pe el trebuie să îl suni. Pentru că lumea nu se prăbuşeşte, iar el o să îţi spună asta cu o voce care te va face să îţi dai seama că aveai doar un moment de scurtă nebunie. O să fie bine, o să vezi. Micul Hamlet se calmează şi se miră de fiecare dată când vede că el a avut dreptate. Iar asta se întâmplă mereu. Lucrurile se termină întotdeauna cu bine. Poate ar trebui să ne bem cafeaua de dimineaţă pe o margine de trotuar. Pentru că la Debufet se va face din ce în ce mai frig, iar noi va trebui să ne întâlnim din zori ca să despicăm lumea în zece.

How do we know?

Nu cred în suflete pereche. În acelaşi timp, nu cred nici în relaţiile construite treptat şi bazate pe compromisuri. Cred că ar trebui să fie totul perfect, de la început şi până la sfârşit. Fără minciuni, fără lacrimi, fără suspiciuni, fără niciun fel de "ce-ar fi fost dacă" sau "poate că". Poate că totul ar putea să fie pur şi simplu aşa cum ar trebui. Poate că nu e atât de greu să dai peste acel cineva care ar fi "the right one". Reţeta ar fi să ne ascultăm inima. Să facem abstracţie de raţiune şi, pentru prima oară în viaţă, când vine vorba de iubire, să ne comportăm ca nişte animale în sălbăticie. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit aşa că o să vă întreb un singur lucru: aţi văzut vreodată un animal sălbatic alegându-şi partenerul nepotrivit? Am avut şi noi astfel de instincte, însă le-am pierdut undeva între descoperirea focului şi maşina de făcut espresso. Iar azi, ne întoarcem din nou la Mama Natură, sperând că o să ne înveţe cum să fim eco. Oare nu am putea să învăţăm şi cum să iubim eco? Fără să facem risipă de energie, fără să mai lăsăm în urmă cuvinte toxice care se degradează în 100 de ani.
Nu pot să nu mă gândesc că ar trebui să ţinem cont de instinct atunci când credem că el/ea ar putea fi acel element lipsă. Orice aţi spune, toţi oamenii vor să fie iubiţi. Pe de altă parte, aşa cum spunea Mark Twain, orice generalizare este greşită. Inclusiv aceasta. Să însemne oare că s-ar putea să am dreptate măcar un pic?
Partenerul potrivit nu are nimic special. Nu are ochi mov, nu are puteri supranaturale şi s-ar putea să nu ştie să pregătească nici măcar micul dejun. Şi nu, nu poartă un tricou cu inscripţia "I'm the right guy/chick for you" (if you ever see that, run!). Dar atunci, cum îl mai găsim noi pe acest individ aparent atât de şters şi ascuns în mulţimea altor oameni la fel de nesemnificativi? Oricât de clişeic va suna, if it's the right one, you'll know it. Nu mai credem în poveştile frumoase de iubire pentru că nu ni s-au întâmplat nouă. Suntem mult mai dispuşi să bârfim pe seama unor relaţii ideale, dar care "cu siguranţă nu sunt atât de solide pe cât par!". Există, desigur, relaţii de ambele tipuri: unele abia se mai ţin pe picioare, iar altele câştigă maratonul de 10 km. Privind lucrurile din afară, tindem să credem că doar prima categorie există cu adevărat. Cine a spus că suntem prea mari ca să mai credem în Ilene Cosânzene şi prinţi pe cai albi?
Nu cred în sufletul pereche. Cred în mai multe. Ne potrivim cu un om, zece, o sută. Uneori nouă din zece s-ar putea să fie pe un alt continent, dar cel de-al zecelea va fi prin preajmă. Şi mai cred un lucru: există o vreme pentru absolut orice. Undeva, într-un catastif mare cât luna de pe cer, cineva a scris la începutul lumii că fiecare dintre noi este iubirea vieţii cuiva.

will you get this for me, please?

Cum se face că ne dorim atât de mult ca unele lucruri să se termine, dar apoi ne e frică de un nou început? Şi ce e de făcut atunci când totul devine prea copleşitor pentru a merge mai departe? Cum putem evita delăsarea în care ne adâncim ca într-o cadă cu apă caldă în care senzaţia e plăcută atâta vreme cât nu ne ridicăm?
Ce faci ca să scapi de sentimentul unei zile rele? Ce faci dacă tocmai ţie şi tocmai azi ţi-au oprit apa?
Şi dacă ştii şi de ce te-ai trezit îmbufnat, oare e un semn că ar trebui să înlături imediat cauza? Dar cum te faci că uiţi de cineva de care nu vrei să uiţi? Ştii că nu o să funcţioneze dacă te rogi să suferi brusc de amnezie. Ce mai rămâne de făcut acum că ştim că ne place să suferim? Acceptăm situaţia şi ne facem că nu putem obţine nimic mai mult? Dar în ce ne transformă asta? Nu cumva ne face să fim şi noi ca acei oameni care fac compromisuri şi apoi dau mai departe exact aceleaşi sfaturi deşi ei înşişi se urăsc pentru că au închis ochii şi au aţipit în braţele unui/unei departe-de-a-fi-perfect/-ă?
Atâtea întrebări la care nu prea ştiu răspunsurile. Şi totuşi, câte un post a fost, pe rând, răspunsul la aceste întrebări.

amigdale

s-au inflamat azi în timp ce mă plimbam pe bulevardul elisabeta. mi-au trecut cât am stat la coadă pentru o ştampilă. dacă vă plimbaţi până aproape de facultatea de drept, o să zăriţi nişte blocuri minunate, de o culoare închisă, cu balcoane micuţe şi uşi mari de sticlă. pe ion brezoianu cade tencuiala. biserica de lângă sala palatului era azi mai înaltă ca niciodată, dar la fel de liniştită. uneori am impresia că acolo nu e o biserică. azi m-a salutat o persoană pe care doar am impresia că o cunosc. habar nu am de unde. i-am zâmbit înapoi. am căutat cărţi şi m-am răsfăţat cu arome de ceai printre rafturi pline de ceşti care de care mai colorate şi cu multe poveşti de spus. dimineţile au miros de aventură în bucureşti. nu ştii niciodată cum va fi ziua, dar cu siguranţă nu va fi ca cea de ieri. a fost o zi în care m-am bucurat de fiecare pas.
Tot un fel de plimbare:

photo source: daydreamlily

hapciu

azi am băut trei ceaiuri şi am strănutat de 23 de ori. am răcit aşa cum răcesc doar iarna. ştiu, e august. am nevoie neapărat de nişte cărţi, dar nu reuşesc să le găsesc nicăieri. nu au fost reeditate şi nu se găsesc în librării. dacă poate cineva să îmi ofere o mână de ajutor, promit un ceai la Cărtu.
Marius Oprea, Plimbare pe uliţa tipografiei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996;
G. Buluţă, Istoria editurii româneşti, Bucureşti, 1996.


later edit: 31

later later edit: new entry here.

New crush (extremely girlish as a friend of mine would say):
Lisa Mitchell-Coin Laundry

gânduri cu miros de mănuşi de lână şi zăpadă

în mintea mea gândurile apar uneori sub formă de boabe de struguri. mi-ar plăcea să le pot aşeza frumos, în sertare, aşa cum îmi aşez hainele. şi să fie un dulap numai cu gânduri frumoase. să scot din el, la nevoie, zâmbete şi sfaturi bune. să am gânduri de primăvară şi gânduri de toamnă. să am gânduri de iubire şi gânduri de rămas cu picioarele pe pământ. să am gânduri de omul acela serios care ar trebui să fiu şi gânduri de copilul care îmi place uneori să fiu. să am gânduri sub formă de note muzicale şi să nu le mai încurc niciodată locul pe portativ. să am gânduri care să îţi ghicească gândurile. să nu mă mai supăr fără să ştiu de ce. să fac curat pentru totdeauna în sertarul gândurilor care mă întristează. să fiu unul dintre acei oameni care îţi zâmbesc atunci când eşti trist. să fiu unul dintre acei necunoscuţi ale căror zâmbete ne înseninează uneori ziua. gânduri cu gust de şerbet şi miros de vanilie. gânduri cu miros de mănuşi de lână şi zăpadă. gânduri sincere, atât de sincere încât ai lua-o la fugă. gânduri care să mă facă să zâmbesc chiar şi atunci când atâta sinceritate te-ar speria. gânduri care să îmi şoptească în fiecare dimineaţă că o să am o zi perfectă. gânduri sub formă de fluturi. sub formă de boabe de strugure.


Missy Higgins - Where I stood
Asculta mai multe audio Muzica

oamenilor le place sa le vorbesti frumos despre lucruri frumoase. cine vrea sa auda ca, in fond, suntem nefericiti cu totii?

ar trebui să scriu un articol un cutremur şi să completez un interviu, ar trebui să scriu despre cum diaconescu vrea să ducă otv-ul pe primul loc, dar cum şi ce caută astfel de lucruri în camera mea? de ce nu pot să scriu despre ceai, despre haine tricotate, despre muzică şi piese de teatru, despre oameni şi poveştile ascunse în ierbare? o să scriu despre lumini şi o să îmi amân responsabilităţile de "om mare" care nu vrea să crească şi care e mai înciudat ca niciodată că vara nu se mai termină, iar el nu reuşeşte să îşi facă ordine în gânduri.
despre lumina aceea de la şase dimineaţa încă tulbure şi nehotărâtă. despre lumina de la şapte dimineaţa şi despre cum câinele meu preferat mă aştepta în faţa uşii în fiecare zi şi mă conducea până la poartă. despre lumina aceea de la şapte şi un sfert care îmi mângâia faţa şi îşi arunca razele somnoroase pe turla bisericii. despre lumina de la opt care se strecura ceţoasă printre perdelele de bumbac. lumina de la amiază când totul părea că se linişteşte, când bunica încerca să mă facă să merg la culcare. despre cum au trecut douăzeci de ani, iar eu nu am mai dormit după-amiaza de zece. despre lumina de primăvară pe care nu am înţeles-o nici măcar de ziua mea. despre lumina de noiembrie printre frunzele de stejar şi despre lumina aceea dinaintea primei ninsori. despre luminile oraşului care m-a primit cu braţele deschise şi m-a convins să rămân. despre luminile oraşului pe care l-am lăsat în urmă. lumina unui felinar filtrată printre mii şi mii de fulgi mari şi pufoşi. lumina unei dimineţi ploioase. lumina unei dimineţi cu polei. lumina unei dimineţi de ianuarie în care trebuie să stricăm bradul fiindcă a trecut Crăciunul şi e vremea să redevenim oameni mari şi serioşi. despre cutremure şi diaconescu.

and then it hit me

you'll know to make it right, right?

e o dimineaţă în care diacriticele îmi pun piedică. nu am mai scris cu ele pentru că ne-am obişnuit să citim mult mai repede fără. e ciudat cum această continuitate îşi are secretul tocmai în ciuntirea limbii române. adevărul e că am început să o apreciem din ce în ce mai puţin. salariul standard pentru un redactor este de 200 de euro. asta dacă nici noi nu ne mai preţuim calitatea de a fi printre puţinii care mai scriu corect. e ciudat cum ceaiul negru a ajuns să înlocuiască muzica şi cafeaua. e ciudat cum am impresia că nu mai pot scrie dacă nu am lângă mine o ceaşcă de ceai, cu ceai, cu urme de ceai. îmi place drumul spre casă. cu apusul în spate, cu muzică şi oboseală şi ochi somnoroşi. îmi place şi drumul spre Bucureşti. cu nerăbdarea aceea atât de dragă. locurile acelea sunt tot acolo, oamenii aceia sunt în aceleaşi locuri. va fi un an perfect, nu-i aşa? mai sunt atâtea locuri rămase nedescoperite şi mai sunt atâtea lucruri pe care am uitat să le facem aşa cum obişnuiam acum doi ani. timpul mă sperie. am crescut, vezi tu. am crescut şi nici nu mi-am dat seama. nu ştiu când am ajuns să visez la propria casă, nu ştiu când am renunţat la visul de a deveni regizor şi nu ştiu când am şters "student" şi am scris "reporter de mediu". şi e ciudat cât de repede voi alături "traducător". şi într-o zi, dacă avem noroc, vom scrie "editor". sau poate "fericită", cine ştie...

leapşa

tot o poveste, de data aceasta mai scurtă. Arc-en-ciel a venit cu ideea şi mi-a propus să scriu a doua parte. o să o dau mai departe aici şi aici şi, din câte am înţeles, voi ar trebui să scrieţi propria variantă de sfârşit. începutul îl veţi găsi pe blogul ei, iar continuarea mea aici:
" Avea mereu impresia asta. Că undeva există o fiinţă născută pentru el. Că îl aşteaptă. O maşină trecu în viteză şi tulbură una din oglinzile alburii. Îşi privi pantofii. Pe vârfuri se prelingeau jumătăţi de vulturi-nori. Acele ceasului se opriseră din nou. Nu mai ştia dacă e în întârziere sau nu, dar preferă să meargă la fel de încet, cu acea linişte bine disimulată care atrăgea adesea atenţia trecătorilor. Poate ei îl credeau fericit. Poate îşi doreau să fie el în timp ce el îşi dorea să fie oricare dintre ei. Soarele se ascunsese în spatele unui elefant-nor şi parea că nu se grăbeşte să îşi arate chipul din nou. Ajuns pe strada care îi fusese cândva atât de dragă, se opri. "

după-amiezi cu miros de gutui

între durerile de spate şi cele de ochi, am decis să mă bucur pentru câteva momente de aerul înnorat şi de mirosul de toamnă. într-o marţi, răzvan asculta vivaldi. unii oameni cheamă toamna mai devreme. o durere de dinţi m-a făcut să intru în casă şi să beau încă un ceai. după ce mi-am dat seama că mă simt ca o pensionară înainte de vreme, m-am aşezat liniştită în fotoliu şi mi-am savurat după-amiaza. uneori nu ai ce să faci cu atâta linişte decât să aştepţi toamna. fiindcă pentru unii, toamna vine cu cele mai mari schimbări.



Toamna optimista
Asculta mai multe audio Divertisment

Kittens. Little kittens.

pentru că deocamdată sunt departe de casa mea de vis şi nu locuiesc singură (da, s-ar putea să mă mut, wish me luck), nu pot lua o pisicuţă, dar sper că unii dintre voi pot să le ofere o nouă casă:
Mai multe detalii şi poze aici.

Pufarinul de mai jos şi-a găsit deja o casă. :D

Contact: Contact: 0722.135.513/ 0723.500.390

E-mail: join_poison girl at yahoo (punct) co (punct) uk

kex83 at yahoo (punct) com

pentru că era marţi, Răzvan asculta Vivaldi. mi-am amintit cum mi-am dorit întotdeauna ca bunicul meu să fi avut o barbă albă şi o bibliotecă mare cât o cameră, iar costumul lui cel gri ar fi avut mereu un miros fin de tutun.

oamenii arici

oamenii-arici sunt cei pe care nu îi putem lua niciodată în braţe deşi ne sunt atât de dragi încât ne îmbufnăm în fiecare dimineaţă când ne dăm seama că nici azi nu o să îi putem îmbrăţişa. uneori ne facem că uităm că sunt oameni-arici şi îi strângem tare în braţe. le dăm repede drumul şi alergăm să ne pansăm rănile. oamenilor-arici e mai bine să le dăm drumul pentru că pe ei nu îi putem lua niciodată în braţe. sunt cei care nu pot fi lângă noi din mii şi mii de ace. din cauza altor oameni-arici, din cauza unor mări şi ţări, din cauza noastră, din cauza lor. oamenilor-arici e mai bine să le dăm drumul.

Good morning, everyone!

nomad

ori de câte ori mă mut e ca şi cum aş îmbrăca haine noi. mă mut cu tot cu mine, cu cărţi, cu ceai, cu ceaşca preferată, cu toate hainele şi brăţările mele. dar ori de câte ori mă mut, iau cu mine speranţe noi şi aceeaşi prieteni.

when did all this become about me?

mi-am dat seama ca mai toate posturile mele sunt despre ceea ce vreau.

ce-ar fi sa

fie atat de bine incat sa nu credem ca ni se intampla noua toate astea. sau mie. ce-ar fi ca totul sa fie atat de nebunesc si totul sa fie perfect si sa nu se mai prabuseasca nimic si sa construiesc

Micii oameni mari

hai sa bem o cafea chiar daca e tarziu si chiar daca dupa asta s-ar putea sa nu mai dormim cinci zile, cine stie, poate chiar asta ar trebui sa facem, sa nu mai dormim niciodata, poate asa o sa invatam sa vedem mai clar, poate ca ni se vor impaienjeni ochii atat de tare incat se vor transforma in mii si mii de cristale mici ca atunci cand craiasa zapezii l-a sarutat pe kay si poate ca vom invata ca povestile sunt doar pentru copii si ca acum suntem oameni mari si nu ne mai tine nimeni in brate inainte de culcare ca sa ne citeasca povesti cu sfarsit fericit. in noaptea asta am chef de rock si stii prea bine ca eu nu mai ascult decat muzica atat de linistita incat uneori aproape ca nu se mai aude si prietenii imi propun sa ascultam niste muzica. sau poate nu stiai. cafea si rock si poate o sa reusim sa vedem totul mai clar in timp ce asteptam sa se faca dimineata sau noiembrie. e un post despre micii oameni mari care l-au luat pe "NU" in brate si care isi ascund fata in perna atunci cand vrei sa ii impaci. e un post despre rabdare si nerabdare, despre framantari care nu isi au rostul, despre iluzii pe care le tesem intotdeauna exact atunci cand nu e cazul, in sfarsit, despre curajul de a spune adevarul.

My Simply Breakfast

Inspired by: Simply Breakfast.

Photos by: Verde Ursuz

pentru ca.

pentru ca oricum ti-am spus la multi ani desi exact asta nu aveai chef sa auzi. pentru ca de la fiecare om avem cate ceva de invatat, iar de la tine am invatat sa fiu un mic filozof si sa stau la povesti mai mult decat de obicei. pentru ca esti unul dintre oamenii

nonsense.

zilele acestea ma inspira oamenii frumosi, posetele plic, tsumori chisato, rochiile vintage, bicicletele, cestile si diminetile ploioase fiindca imi doresc sa vina toamna cat mai repede cu schimbari si umbrele colorate si o pelerina de ploaie care va fi fericita chiar daca se va plimba singura pe calea victoriei pentru ca nu a intalnit pana acum o alta pelerina la fel de curajoasa care sa fie de acord sa traverseze strada prin locuri nepermise si in acelasi timp sa astepte ca semaforul sa se faca verde pe o straduta de doar un metru latime pe care nu ar trece nicio masina, dar sa astepte acolo, cu ea, in ploaie, pentru ca uneori e pur si simplu bine sa respecti anumite reguli. zilele acestea sau poate doar azi simt ca as putea face orice. zilele acestea mi-am reamintit ca viata e intr-adevar plina de neprevazut, dar ca unele lucruri se aseaza poate intr-un mod prea ciudat pentru a fi doar intamplari. mi-e dor de conversatiile pe care le aveam cu S. si D. in timp ce chiuleam de la cursuri pentru o cafea destul de buna care ne ispitea sa mai ramanem acolo si sa nu ne mai intoarcem in cladirea aceea atat de friguroasa chiar si pe timp de vara. mi-e dor sa ne mai povestim de ce credem ca ne-au fost zgariate inimile asa cum iti gasesti dimineata masina zgariata in parcare si te intrebi ce s-a putut intampla. zilele acestea am impresia ca as putea zambi la nesfarsit. zilele acestea am inima cat un purice, dar mi-e bine.

niciodata nu am o ordine in gandire

ia-le pe rand si o sa vezi ca se vor rezolva toate, mi-a spus dl. H. acum cateva zile. si cred ca a avut dreptate. nu stiam ca poate fi atata de obositor sa vorbesti cu peste 30 de oameni diferiti intr-o singura zi si sa dai peste 40 de telefoane. atatea chipuri pe care nu le vezi cu atat de multe povesti ascunse in spatele unui capac de plastic pe care mi-l imaginez intotdeauna crem pentru ca asa era telefonul acela vechi cu disc si cu un sunet care inca imi mai rasuna in urechi. imaginati-va ca oamenii ar tine in brate astfel de telefoane colorate in loc de telefoanele mobile, ca domnisoarele si-ar asorta rochiile cu carcasele acelea de plastic rosu, crem, galben, verde si uneori gri. ca din cand in cand cineva ar suna, ca oamenii ar ridica receptorul si l-ar tine cu gesturile acelea delicate pe care acum le mai vezi doar in filmele vechi. mi-ar placea sa vad o reclama cu astfel de oameni carand astfel de telefoane.

nu degeaba

mi-am spus singura "verde ursuz". am o parte vesela in mine care iti va zambi aproape intotdeauna si uneori nu o sa iti dai seama cat sunt de suparata. si mai am o parte ursuza care o sa se incrunte si o sa ridice usor o spranceana si poate o sa si planga inciudata ca tu nu ai stiut sa imi citesti gandurile. dar partea aceea vesela o sa calmeze ursuzul din mine si o sa vin din nou la tine cerandu-ti sa ne impacam, iar impacarea, va fi, nu-i asa, mai dulce ca niciodata pentru ca, vezi tu, cele doua parti sunt in armonie si poate din cauza asta uneori se face liniste in mine, atat de liniste incat abia imi mai aud gandurile, iar alteori nu se mai aud deloc. in acele clipe mi se face teama si mi-as dori sa fii aici ca sa imi tulburi putin linistea aceasta. stii, uneori am impresia ca esti la fel ca mine. o parte verde, o parte ursuza. nu vreau sa te supar si nici nu vreau sa iti tulbur linistea. eu plang pe alti umeri si imbratisez alti oameni. pe tine te pastrez acolo, bibelou. din cand in cand, sterg praful de pe amintirile noastre si asa putine, ca sa nu se piarda sub cenusa timpului. cat mi-as dori sa fii si tu unul dintre acei oameni pe ai caror umeri plang uneori si pe care ii imbratisez fiindca nu te pot imbratisa pe tine.

in unele dimineti

in unele dimineti imi dau seama ca nu e nevoie decat de cateva fotografii frumoase, muzica buna si cateva raze de soare pentru a ma binedispune. sunt tot eu, chiar daca uneori lucrurile nu ies asa cum am planuit. sunt tot eu, chiar daca uneori o mai dau in bara. sunt tot eu, cu toate deciziile gresite pe care le iau din cand in cand. sunt tot eu, chiar si atunci cand ma trezesc cu fata la perna. sunt ceaiul de dimineata si prietenii cu care ma intalnesc atat de des. sunt oamenii pe care abia ii cunosc, dar care imi sunt dragi din prima clipa. sunt cafeaua pe care ei o beau dimineata. sunt filmele pe care le vedem impreuna. sunt eu cu tot ceea ce am in jur, cu tot ceea ce am devenit pana acum. si sunt tot eu, fara nimic in jur. in unele dimineti imi dau seama ca nu ar trebui sa ma intristez daca s-a innorat un pic. in unele dimineti imi dau seama ca ar trebui sa nu uit niciodata ca nu e nevoie decat de cateva fotografii frumoase si de un ceai pentru a ma binedispune. sunt tot eu.
Sursa: Flickr.