and then it hit me

you'll know to make it right, right?

e o dimineaţă în care diacriticele îmi pun piedică. nu am mai scris cu ele pentru că ne-am obişnuit să citim mult mai repede fără. e ciudat cum această continuitate îşi are secretul tocmai în ciuntirea limbii române. adevărul e că am început să o apreciem din ce în ce mai puţin. salariul standard pentru un redactor este de 200 de euro. asta dacă nici noi nu ne mai preţuim calitatea de a fi printre puţinii care mai scriu corect. e ciudat cum ceaiul negru a ajuns să înlocuiască muzica şi cafeaua. e ciudat cum am impresia că nu mai pot scrie dacă nu am lângă mine o ceaşcă de ceai, cu ceai, cu urme de ceai. îmi place drumul spre casă. cu apusul în spate, cu muzică şi oboseală şi ochi somnoroşi. îmi place şi drumul spre Bucureşti. cu nerăbdarea aceea atât de dragă. locurile acelea sunt tot acolo, oamenii aceia sunt în aceleaşi locuri. va fi un an perfect, nu-i aşa? mai sunt atâtea locuri rămase nedescoperite şi mai sunt atâtea lucruri pe care am uitat să le facem aşa cum obişnuiam acum doi ani. timpul mă sperie. am crescut, vezi tu. am crescut şi nici nu mi-am dat seama. nu ştiu când am ajuns să visez la propria casă, nu ştiu când am renunţat la visul de a deveni regizor şi nu ştiu când am şters "student" şi am scris "reporter de mediu". şi e ciudat cât de repede voi alături "traducător". şi într-o zi, dacă avem noroc, vom scrie "editor". sau poate "fericită", cine ştie...