will you get this for me, please?

Cum se face că ne dorim atât de mult ca unele lucruri să se termine, dar apoi ne e frică de un nou început? Şi ce e de făcut atunci când totul devine prea copleşitor pentru a merge mai departe? Cum putem evita delăsarea în care ne adâncim ca într-o cadă cu apă caldă în care senzaţia e plăcută atâta vreme cât nu ne ridicăm?
Ce faci ca să scapi de sentimentul unei zile rele? Ce faci dacă tocmai ţie şi tocmai azi ţi-au oprit apa?
Şi dacă ştii şi de ce te-ai trezit îmbufnat, oare e un semn că ar trebui să înlături imediat cauza? Dar cum te faci că uiţi de cineva de care nu vrei să uiţi? Ştii că nu o să funcţioneze dacă te rogi să suferi brusc de amnezie. Ce mai rămâne de făcut acum că ştim că ne place să suferim? Acceptăm situaţia şi ne facem că nu putem obţine nimic mai mult? Dar în ce ne transformă asta? Nu cumva ne face să fim şi noi ca acei oameni care fac compromisuri şi apoi dau mai departe exact aceleaşi sfaturi deşi ei înşişi se urăsc pentru că au închis ochii şi au aţipit în braţele unui/unei departe-de-a-fi-perfect/-ă?
Atâtea întrebări la care nu prea ştiu răspunsurile. Şi totuşi, câte un post a fost, pe rând, răspunsul la aceste întrebări.