01 February 2010
make it right
cum să mai crezi că o să fie bine când timpul trece şi nimic nu se schimbă? când te întrebi de ce şi nu primeşti niciun răspuns? când aştepţi şi încerci să nu te mai gândeşti la asta, pentru că nu-i aşa, cu cât te gândeşti mai mult, cu atât nu o să se schimbe nimic. dar aştepţi, eşti optimist, speri, chiar crezi din toată inima că o să fie bine, dar timpul trece şi chiar dacă speranţa moare ultima, important e că moare. cum să mai crezi că o să fie bine când lacrimile ţi se înnoadă în barbă şi acum aproape că plângi de ciudă că ai început să plângi? cum să mai crezi că o să fie bine când n-ai nici cea mai mică idee încotro s-o apuci? când până acum ai fost ghidat de nişte sfori şi acum că ai rămas fără ele, ţi-ai dat seama că tu de fapt nu ştii să mergi? cum să fie bine când ştii că pe lângă toate astea, pe lângă lucrul acela care trebuie doar menţionat pentru a te face să îţi aminteşti de unicul lucru care astăzi te întristează aşa cum nu ţi-ai imaginat vreodată, ai avea nevoie şi de îmbrăţişarea lui, doar aşa, ca un clişeu, dar, Doamne, ce bine ţi-ar prinde o voce mai puţin slabă decât a ta, care să îţi spună, plină de convingere, că o să fie bine.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
de-ar exista un "el"... oare mi-ar fi mai bine? atatea intrebari raman fara raspuns si atatea sperante mor pe drum, inaintea mea... tu nu ai voie sa te intristezi, nu, nu-ti dau voie! ia-ma de mana si du-ma langa cascada, sa-mi umplu sufletul de gol si intuneric ca sa pot primi apoi lumina! ia-ma de mana si sileste-ma sa vin cu tine, acolo unde soarele rasare... acolo voi inflori in dimineata visurilor adormite... ia-ma de mana... zambeste! da, asa! :)
ReplyDeletespune-mi!..
ReplyDeletenu-i musai să fie un el, e vorba de faptul că în societatea de azi nu-i uşor să încerci să fii fericit, aproape că pari naiv şi rişti să te dai cu capul de realitatea pe care alţii au construit-o prost, dar totuşi mai bine decât tine. şi atunci nu ai ce să faci, te supui legilor imbecile care vor duce lumea asta de râpă.
ReplyDeleteadevarul e ca am incercat si eu asa ceva... nu sa fiu fericita, sa fiu macar vesela, sa hranesc speranta din mine cu zambete si cu voie buna, am incercat sa fac asta in mod artificial aici, in romania, de unde pana nu demult reuseam s-o fac atat de bine in mod natural acolo, departe de lumea asta posaca... acolo unde, de fapt, am si invatat sa zambesc...
ReplyDeletedar mi s-a pus repede eticheta de increzuta, prefacuta... prea aveam aerul ca viata mea ar fi toata doar roz! iar asta deranja... mi-am curbat din nou buzele in sensul opus si am reinceput sa gandesc in loc sa simt, sa ma intreb in loc sa ma bucur...
nu vreau sa par asa tragica, dar am ramas cu un gust amar de la intoarcerea din franta, cand am inceput sa observ diferentele din ce in ce mai evidente la nivel de mentalitate dintre concetatenii mei si oamenii de toate natiile pe care i-am cunoscut acolo, departe...
in concluzie, nu vreau sa dau vina pe societatea contemporana, ci doar pe atitudinea nationala, pentru ca daca in alte parti se poate, la noi de ce nu s-ar putea? numai ca oameni ca mine, si ca tine, care sa zambeasca cu toata gura, si nu doar cu buzele, care sa vrea sa traiasca intr-o lume mai blanda si mai altruista, mai sunt prea putini, si poate prea slabi pentru a face o diferenta.
Ce zici tu, chiar trebuie sa ne supunem regulilor facute de altii si despre care avem cunostinta nu atat ca nu sunt bune, dar si ca ne duc inca si mai in jos decat suntem, sau avem puterea asta de a putea trece peste observatiile si etichetele ironice si a schimba lumea de unii singuri? :)
postul tău vorbeşte despre unul din cele mai îngrozitoare sentimente. Sentimentul ăla care te face să crezi că mai e o eternitate până mâine,că azi e-un infinit implacabil,că trebuie să-ţi iei la revedere de la orice şansă de mai bine...
ReplyDeleteşi totuşi acel mai bine vine...mai târziu...sau poate niciodată! la urma urmei şi niciodată e un item de timp ...
@Lumi Cris: putem să fim cum vrem noi să fim, putem să fim frumoşi şi buni, calzi şi sinceri. Dar uneori te superi fără să vrei, te supără ceilalţi, te supără unele neajunsuri, te supără chiar şi cei dragi. Nu am crescut într-o cultură care să ne înveţe ce ar trebui să ne mulţumească pe deplin şi care să nu aibă nici o legătură cu lucrurile materiale. MI-e greu ca după o viaţă în care am gândit într-un anume fel, să gândesc brusc altfel şi să îmi spun că sunt fericită. Vreau să ating calmul acela pe care călugării budişti îl învaţă ani de zile prin educaţie şi meditaţie, dar o să fie un drum lung. aşa că da, putem schimba lumea de unii singuri (lumea noastră), doar că nu peste noapte.
ReplyDelete@zor de zi: ori de câte ori revăd pesimismul cu care mi-am vărsat of-ul, conştientizez că m-am înşelat. acel bine apare de fiecare dată, doar că nu întotdeauna atunci când ne-am dori.
@