pe când natasha

Bei ceaiul cu Natasha, pe strada B. Franklin. Nu prea-ţi place trotuarul acela mereu înclinat, mereu strâmb, mereu parcă plin de atâtea nereguli. De fapt, nici de Natasha nu-ţi mai place astăzi. Poate nu-ţi mai place de mult, dar azi aproape că te scoate din sărite. Îi priveşti mâinile şi ţi se pare că are prea multe inele, cum de nu ai observat până acum? Şi gulerul e puţin descusut într-o parte, nu mult, abia dacă se vede, dar ăsta e un semn că e neglijentă. Începi să baţi din picior când vezi că şuviţa de păr pe care a lăsat-o intenţionat mai lungă, îi atinge buzele atunci când bea ceai. Eşti aproape pe punctul de plecare. Sorbi cu zgomot restul de cafea, achiţi nota şi te ridici. Te priveşte mirată, dar nu întreabă nimic. Îţi scuturi firimiturile de croissant de pe pantaloni şi întinzi mâna spre Nataşa, aproape mecanic. O să o mângâi pe cap, ca pe un câine? O să îi dai în sfârşit şuviţa aia enervantă după ureche? La jumătatea distanţei, te opreşti. Rămâi cu mâna suspendată în aer. Te gândeşti că ceva ar putea să cadă de undeva de sus, de la un balcon, şi ţi-ar reteza mâna. Nu o mişti. Te desprinzi parcă de tine, mâna îţi rămâne în continuare în aer, iar Natasha rămâne în continuare pe scaun. Nu se mişcă, deşi această situaţie o stânjeneşte şi se gândeşte la ce cred cei de la celelalte mese.