plouă

plouă. şi totul ar trebui să fie alb, pereţii albi, podeaua albă, tavanul alb, canapeaua albă, lemnul uscat şi tare al ferestrelor, alb. dar mi-a spus că trebuie să mai aştept puţin, mereu îmi spune că trebuie să mai aştept puţin. şi cred fiecare cuvânt. pentru că are dreptate. pentru că va avea grijă să fie aşa. visul va deveni realitate. azi, pentru că plouă, am început să rearanjez cărţile. aş rearanja şi mobilierul, dar în curând va trebui să plec. mi-e dor de drumurile lungi cu tramvaiul. de-astă toamnă am avut norocul să locuiesc la doar zece minute de universitate. şapte, dacă mă grăbesc. dar, de cele mai multe ori, merg încet, las timpul să treacă după cum vrea el. o să ajung prea repede, îmi zic mereu. nu mai am timp să savurez nimic. pe drumul de întoarcere, trec pe la union. îmi place când întâmplător trebuie să înceapă un film chiar când trec eu pe acolo. şi-mi place să intru, dacă nu am altceva de făcut. să intru la nimereală, sigur va fi un film bun. ar fi frumos să fie aşa şi cu cărţile. să intri într-o librărie şi să ştii sigur că orice carte sau aproape orice carte de acolo, o să-ţi placă, o să te cucerească ea cumva, o să-ţi lase o urmă, o amintire. mă întorc la cărţi. nu ştiu cum să încep, am de aşezat şi alte lucruri şi caut schimbarea, în acelaşi timp. şi trebuie să mă rup de liniştea asta, numai bună de citit şi stat în casă, şi să plec la bcu. şi-o să merg încet, fac cinci minute până acolo. nu mai am timp să savurez nimic, îmi zic. las timpul să treacă după cum vrea el.