câtă linişte, tot atâta nepăsare

n-au fost ele cele mai bune două zile (nu s-ar zice, nu?), dar am reuşit cumva, greu de ghicit chiar şi pentru mine cum, să nu uit că dincolo de tot şi de toate, eu sunt toată numai linişte. aşa că zilele acestea nu m-am temut să spun cuiva "reacţionezi ca un copil" şi nu m-am temut să iau lucrurile chiar aşa cum vin. să nu mai analizez prea mult, ci să-mi pun o singură întrebare: "cu ce mă afectează pe mine asta?". cu nimic, a venit răspunsul de îndată. cu absolut nimic. iar aceasta e o linişte care va aduce doar bine. nu pentru că e scris în stele, ci pentru că va fi cursul firesc al unor sentimente pe care inima încă nu le desluşeşte cum ar trebui în acest moment. din liniştea aceasta însă izvorăşte acum doar un dor drag. o amintire scumpă a celei care pot să fiu atunci când nu mă supăr pe mine însămi uitând că nu am niciun motiv. şi că cea mai înţeleaptă decizie a momentului ar fi să merg la culcare.