oct

acum ca am racit si-i toamna, acum c-am obosit sa ma prefac, as vrea sa-mi odihnesc doar fruntea pe-un umar de-al tau, sa uit si sa tac. dar cine-ar fi crezut, eu nu, ca e atat de greu sa te opresti din alergat, din zbucium si din bratele inlantuite ca intr-o sculptura moderna (ti le imaginezi?), toate rasucite cumva catre tine, si sa-mi cobori un umar: "odihneste-te!".

eu nu, asa ca am mers in cerc (stii, cum fac uneori animalele bolnave) si nici n-am vazut cand a disparut cercul acela si cand au disparut toate cuvintele. iar acum (acum ca e prea tarziu), privesc in jos, ca si cum nici nu te-as fi cunoscut vreodata.