there is no point. that's the point.

ai răscolit totul în mine cândva, cumva. dar eu, în loc să aşez totul la loc, am răscolit totul şi mai mult. mi-am băgat mâinile printre coaste, acolo unde înainte apăsai tu şi mi-am fărâmiţat plămânii. m-am zgâriat până am ajuns la inimă, dar până la urmă am reuşit. am reuşit să ajung la ea şi să o strâng cu putere până am simţit că nu mai bate.

e un sfârşit. s-a sfârşit. e o oboseală atât de mare încât a acoperit tot. eu nu mai pot nici să-mi ţin capul drept. fără să fi făcut vreodată vreun compromis. fără să am regrete. la ce bun, îmi spun, la ce bun? la ce bun să ai conştiinţa împăcată când inima îţi sângerează, iar sângele îţi inundă plămânii. la ce bun să zâmbeşti uneori pentru ceilalţi când pentru tine tu nu mai zâmbeşti?

am încercat. doar eu ştiu cât am încercat. şi au fost şi momentele în care nu am mai încercat nimic. în care am fost fericită fără un motiv anume. fericirea proştilor. m-am urât pe urmă. apoi mi-am spus: tu poţi să scrii o piesă de teatru. tu ai scris o piesă de teatru. tu ai scris mai multe piese de teatru! până la urmă m-am prăbuşit şi m-am înecat în propriile didascalii.

ştii cum uneori vezi altceva în oglindă? ei bine, eu mă văd exact aşa cum sunt. şi nici nu mai ascund asta. şi nici nu mă mai deranjează să le spun asta. ţie nu-ţi spun. ţie îţi spun că sunt bine. n-aş îndrăzni. acum nu mai îndrăznesc deloc. s-a dus.

mai e puţin. mai e puţin. sau poate o să rezist aşa la nesfârşit, cine ştie? dar oamenilor, oamenilor trebuie să le spui întotdeauna că eşti bine. trebuie să zâmbeşti şi să îţi laşi mintea undeva afară, undeva de unde nu o să răzbească strigătele până la etajul în care te afli. uneori, dar numai uneori, ai voie să le spui că nu ţi-e bine, că uite la ce te gândeşti tu acum. şi sigur, vor crede că ai înnebunit aşa că imediat după aceea e bine să le spui că nu te gândeşti serios la asta şi le înşiri motivele nefericirii tale ca să sune identic cu motivele nefericirii lor şi să se liniştească.

iar alteori, dar asta numai rar, ai voie să îi laşi să te vadă plângând sau, în tot cazul cu ochii umflaţi de plâns. dar asta numai rar.

şi când simţi că s-a sfârşit cu adevărat, ai voie să pleci şi să te prefaci că n-ai cunoscut niciodată pe nimeni, că nu ai avut nici prieteni, nici nimic.